pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Adventul aduce speranța
- 14 decembrie 2012 -

Se spune că era odată un țăran chinez, foarte sărac, dar deștept, care își lucra din greu pământul împreună cu fiul său. Într-o zi, fiul îi spuse: "Tată, ce ghinion! Calul nu a venit la muncă astăzi". "Pentru ce numești asta ghinion?", răspunse tatăl. "Să vedem ce ne aduce ziua de mâine." După câteva zile, calul reveni însoțit de o minunată iapă sălbatică. "Tată, ce noroc pe noi!", exclamă fiul. "Calul nostru ne-a mai adus un ajutor!" "De ce numești tu asta noroc?", răspunse tatăl. "Să așteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine!" Câteva zile mai târziu, fiul vru să încalece calul cel nou dar, acesta, neobișnuit cu asta, se împotrivi și-l trânti la pământ. Fiul își rupse un picior. "Tată, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul." "De ce numești tu asta ghinion? Să vedem ce ne aduce ziua de mâine." Băiatul nu era convins de filozofia tatălui și plângea în patul său. Câteva zile mai târziu, trecură prin sat trimiși ai regelui în căutare de tineri pe care să-i ducă la război. În casa bătrânului țăran, văzură doar un tânăr cu piciorul rupt și îl lăsară în pace. Tânărul înțelese atunci că viața are atâtea întorsături, iar evoluția ei poate fi atât de imprevizibilă, încât ceea ce ni se pare prilej de bucurie poate fi, de fapt, pricină de întristare, iar ceea ce pare grea încercare poate deveni oportunitate de binecuvântare.

Nu știu să fi fost vreun an în care să ascult atât de multe lamentări, multe dintre ele îndreptățite, precum cel care e gata să se sfârșească. Și m-am gândit că nu e nicio altă perioadă potrivită unui mesaj al speranței precum cel al Adventului, pe care-l parcurgem acum. Iată câteva valențe unde am surprins dimensiunea speranței, în perioada Adventului istoric!

Văd, întâi de toate, că Adventul aduce speranță pentru cei credincioși. Scriptura spune despre Zaharia și Elisabeta că amândoi erau drepți înaintea lui Dumnezeu, păzeau fără pată toate poruncile și rânduielile Domnului. O singură mare întristare aveau: Elisabeta era stearpă. În vreme ce preotul Zaharia tămâia în Templu, un înger i se arată și-i aduce vestea că Elisabeta, soția lui, îl va naște pe Ioan, mare înaintea Domnului, propovăduitor al convertirii, deschizător de drumuri pentru noua eră ce va să vină. Ani de zile, cei doi s-au rugat pentru un fiu. Acum erau bătrâni. Practic, nu mai aveau nicio șansă pentru zămislire. Dar Dumnezeu, creator și susținător a toate, avea un alt plan și un alt timp pentru ei. Ei și-au dorit doar un fiu, Dumnezeu a dorit pentru ei să-i dea naștere celui "mai mare om născut vreodată din femeie" (Matei 11,11).

Adventul aduce speranță pentru oamenii smeriți. Fecioara Maria, rămasă însărcinată de la Duhul Sfânt, își recunoaște starea smerită și Îl glorifică pe Dumnezeu: "Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit umilința slujitoarei sale" (Luca 1,47-48). Iosif, găsind-o însărcinată, se hotărăște să nu dea curs tradiției orgolioase a vremii, și, în adâncă umilință, se hotărăște să o părăsească în ascuns, pentru a o cruța de disprețul comunității. Este înștiințat angelofanic că ceea ce zămislește Maria e de la Duhul Sfânt și speranța încolțește din nou în inima lui.

Apoi, Adventul aduce speranță celor disprețuiți. În întuneric, ciobani murdari, obosiți, mâhniți, reprezentanți ai celei mai de jos clase sociale din vremea lor, văd slava Cerului, coborându-se o dată cu cel mai frumos imn îngeresc ce s-a auzit vreodată pe pământ. Mărirea Înaltului nu s-a arătat în castelul împăratului, nici în Templul sau sinagogile vremii, ci pe câmpia Betleemului, unde oamenii asupriți și desconsiderați ai vremii erau chemați la închinare. Nu știu frământările tale, poverile tale, rănile tale. Știu doar că Adventul e perioada prielnică pentru ca noi, toți cei ce ne simțim apăsați peste măsură, nedreptățiți sau disprețuiți de către ceilalți, sau poate chiar de către noi înșine, să aprindem în noi speranța.

Nu în ultimul rând, Adventul aduce speranță celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Magii din Răsărit, sinceri în căutarea lor, s-au lăsat conduși de știința lor în stele spre a găsit noul rege, despre care aștrii i-au înștiințat. Ei au vrut să găsească un împărat pământesc, dar Dumnezeu a dorit pentru ei să-L găsească pe Regele Suprem, Însuși Dumnezeu Întrupat. După ce-L adoră pe Prunc, magii sunt avertizați în vis să meargă pe o altă cale, semn că, după ce-L întâlnești pe Domnul Isus, Dumnezeu începe să-ți vorbească personal; semn, de asemenea, că te poți duce la Isus așa cum ești, dar nu te mai poți întoarce la fel după ce L-ai găsit. Suntem în perioada Adventului. E criticată aspru, de către creștini, irosirea timpului de care mulți dau dovadă în perioada aceasta: "prea mare forfotă, prea multe bucate, prea mulți gălăgioși colindători, activism religios". Eu cred că am putea privi acest moment al anului ca un prilej de a le vorbi oamenilor care nu-L cunosc pe Isus despre Adevăratul Sărbătorit, care este El. Până la urmă, dacă magii au fost aduși la credință prin idolii lor, de ce nu s-ar putea împlini aceeași minune și astăzi?

Preaiubiților, câteodată Adventul nu coincide cu împlinirea celor mai profunde nevoi ale noastre, aici, pe pământul căderii. Pastorul Richard Wurmbrand povestește cum, la închisoare aflându-se, în pragul sărbătorii Întrupării, în salonul muribunzilor, auzea tânguirile unui comunist, care, apăsat fiind de vina condamnării pe nedrept a atâtor suflete, nu putea muri. Spune Wurmbrand: "și asta pentru că toți pot trăi fără Isus, dar nimeni nu poate muri fără Isus". Cu ultimele-i sforțări, comunistul se îndreaptă spre patul unui pastor baptist, închis tocmai de el, înainte de a fi și el arestat. Se așează pe patul pastorului, își cere iertare, pastorul îi vorbește despre Domnul Isus, venit în lume tocmai pentru a ierta păcatele, amândoi se îmbrățișează și trec în viața de dincolo împăcați cu Dumnezeu și unul cu celălalt. În ciuda acestor condiții, Adventul este o sărbătoare a speranței, a proclamării adevăratei și supremei speranțe, care animă toate ale noastre speranțe, de fiecare zi: "și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu" (Romani 5,2b).

Un Advent al credinței, speranței și dragostei tuturor!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire