pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Dezamăgiri
- 25 aprilie 2012 -

În vremea studenției mele, eram perceput adesea de către colegi și de către unele cadre didactice drept o persoana așezată, chibzuită, principială. Într-unul dintre anii terminali însă, s-a întâmplat să nu mă simt destul de pregătit pentru un anumit examen, motiv pentru care, deopotrivă cu ai mei colegi de grupă, mi-am sintetizat unele subiecte, cu scopul de a folosi rezumatele respective în cazul în care mi-ar fi picat la proba respectivă o chestiune necunoscută mie. Zis și făcut. În dimineața examenului, surpriza cea mare a fost că aveam cazul despre care știam să spun cele mai multe lucruri, neajutat de nicio sursă de inspirație. Dar, totuși, în dosarul meu, existau "păcătoasele" sinteze. M-am așezat la masa de scris, bucuros că nu sunt nevoit să copiez, când, vijelios, intră profesoara, cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, controlându-ne tuturor foile. O colegă de dinaintea mea venise la examen nu cu mici prezentări, ci cu foi întregi pline de informații; intrând cu ele la examen și nereușind să le folosească selectiv, a dat peste cap tot planul "diabolic" al grupei. A fost o dezamăgire pentru mulți dintre cei care mă cunoșteau. Cel mai mult m-a durut însă faptul că am produs suferință lăuntrică asistentului universitar care ne preda materia respectivă, un om deosebit, care credea în mine, atât în potențialul meu medical, cât și în cel uman și spiritual. Respectul pe care mi-l dăruia odinioară s-a transformat subit în tăceri reci, în priviri evitante și-n rememorări triste ale evenimentului cu pricina. A fost nevoie de ani pentru ca o relație frumoasă cândva, dar curmată brutal, să prindă din nou contur.

Dezamăgiri. Ne așteptăm ca unii oameni în care credem să se comporte într-un anumit fel și vedem că sunt exact inversul reprezentărilor cu care noi i-am investit. Ne așteptăm ca noi să fim într-un anumit fel și falimentăm grosolan față de noi înșine. Îi dezamăgim pe ceilalți și ne dezamăgim pe noi zilnic. Cu unele persoane dezamăgite mă întâlnesc în fiecare zi lucrătoare. Citesc pe fețele lor că nu sunt bucuroase să mă vadă, că prezența mea naște-n ele simțăminte de mâhnire. Nici nu mai știu ce, cum și când am spus, cert este că dezamăgindu-i pe ei, între ei și mine s-a așezat un morman de reproșuri tacite, de evitări aspre, de atitudini neprietenoase.

Știți de ce suntem atât de des dezamăgiți? Pentru că avem expectanța ca oamenii să fie perfecți. Suntem creați într-o lume la început imaculată, dar căzută acum. Tindem spre desăvârșire, dar suntem robi ai unei naturi pervertite. Să observăm însă cu câtă blândețe îi abordează Isus pe cei care-L dezamăgesc! Domnul Îl reconfirmă pe Toma, după ce acesta se îndoiește de El, cerând semne vizibile și palpabile ale învierii. Îl întâlnește personal pe Petru, cel care L-a tăgăduit de trei ori, și-l reabilitează de trei ori, însărcinându-l apoi să păstorească Biserica. Isus, Cel perfect, are așteptări realiste de la oameni. Noi, cei pătați, avem așteptări utopice de la semeni.

Unii dintre cei pe care i-am dezamăgit văd azi în mine doar acel ungher care le-a produs suferință lăuntrică. M-au redus la o debara din locuința mea interioară și nu au îndrăznit niciodată să vadă toată casa lăuntrului meu. Dar eu vă îndemn să îndrăzniți să-i priviți pe semeni prin ochii Mântuitorului! Să credeți că, undeva, dincolo de încăperile inimilor care v-au întristat, există camere pline de lumină și de pace! În fiecare om, există ceva pentru care merită să fie iubit! Și-n fiecare om, Cel ce-a biruit moartea poate instaura viața, și încă viața din belșug! Dezamăgirile nu sunt motive să ne înstrăinăm de oameni, ci sunt provocări pentru noi să-i acceptăm pe semeni așa cum sunt și să-i vedem prin prisma a ceea ce ar putea face Cristos în ei! Dezamăgirea se vindecă prin credință!

Cât despre examenul meu... l-am dat în toamnă. Evident, de data aceasta cinstit. Am extras același subiect primit și-n vară, pe care-l știam cel mai bine. Undeva acolo sus, aparent departe, dar totuși atât de aproape, Dumnezeu a crezut în mine mereu, chiar atunci când eu, cel confruntat cu propria-mi nimicnicie, încetasem a mai crede: "Într-adevăr, pe când eram încă neputincioși, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiți. De fapt, cu greu moare cineva pentru un om drept. Poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu Și-a arătat iubirea față de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. Așa dar, cu atât mai mult acum, când suntem justificați prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânie, deoarece dacă, dușmani fiind, am fost reconciliați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, reconciliați fiind, vom fi mântuiți prin viața Lui. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care acum am primit reconcilierea" (Romani 5,6-11).

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire