pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Puiul
- 10 februarie 2012 -

"Puiul" a fost una dintre cele mai emoționante istorisiri pentru copii citită vreodată de mine. Autorul, Ioan Alexandru Brătescu Voinești, relatează istoria de viață a unei prepelițe nevoite să zboare cu puii sănătoși spre țările calde, în vreme ce puiul cel mare, rănit din pricina neascultării sale, strigă deznădăjduit: "Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!" Am crezut în această poveste vreme îndelungată. Nu mi-am imaginat că poate exista un scenariu mai bun decât acesta. "Decât să piară toți puii, mai bine să se piardă unul", am spus și eu. Abia târziu, citind pilda oii celei rătăcite și a păstorului celui bun, mi-am dat seama că miracolul salvării puiului cu aripa frântă nu e o simplă fantasmă, ci e taina cea frumoasă a creștinismului. În prezența unui auditoriu ales, format din mai marii lideri religioși ai Israelului, Isus afirmă că nu e păstor adevărat acela care nu își lasă oile ce-L urmează și nu merge în căutarea mioarei rătăcite, "bolnave". De aici pornind, într-o scurtă pildă, se conturează descrieri nespus de adânci ale tipologiei umane în planul lui Dumnezeu. Păstorii aparent drepți se arată a fi nepotriviți pentru slujba lor. Oița cea rătăcită se dovedește a fi la fel de prețioasă ca celelalte nouăzeci și nouă. Corelând cu mesajul întregii Scripturi, aflăm că Păstorul însuși ia chip de Miel, poartă în trup rătăcirea oiței neascultătoare, moare ca jertfă de bună voie, dăruindu-le viață tuturor mioarelor aflate sub smerita-I cârmuire.

Citind parabola oii rătăcite, mi-am dat seama de trei caracteristici ale păstorilor celor răi. Prima este rătăcirea. Fariseii și cărturarii Îl provocau pe Domnul Isus oridecâteori Acesta se arăta binevoitor față de păcătoși. Ceea ce nu știau ei este că starea cea mai mare de rătăcire este să fii rătăcit și totuși să nu vezi că ești rătăcit. Acesta este întunericul cel mare, deșertul fără oaze: mândria în duh. A doua trăsătură a păstorilor răi este spiritul justițiar, judecata fără dragoste. Când nu te vezi pe tine, îi vezi foarte bine pe ceilalți. Când nu îți vezi propriile păcate, le vezi imediat pe ale altora. Și, în al treilea rând, reiese din parabolă că păstorii cei răi au tendința la izolare față de păcătoși. În loc să vină spre semenii în nevoie, să îi păstorească, să îi conducă spre Dumnezeu, liderii religioși cărora Domnul le vorbea se îndepărtau de oamenii care aveau nevoie de sprijinul lor, deși săvârșeau în ascuns aceleași fapte.

Isus răstoarnă imaginea de atunci vis-a-vis de oaia rătăcită. Pentru El, toți oamenii sunt oi rătăcite. Chiar și dintre cei care au avut parte de o legătură specială cu Dumnezeu, cei mai mulți și-au arătat erezia firii pervertite. Adam a consumat fructul interzis. Moise a lovit stânca, deși Domnul îi spusese doar să-i vorbească. Credința lui Iov s-a clătinat. David a săvârșit adulter și crimă. Dintre ucenicii Domnului Cristos, unul L-a trădat, altul L-a tăgăduit și toți L-au părăsit în noaptea judecării. Pavel, pe când era un evreu habotnic, a trimis mulți creștini la moarte. Cu toate acestea, fiecare oaie, simbolizând fiecare făptură umană, este prețioasă. Valoarea fiecărei ființe e unică și de neînlocuit. Fără Adam, istoria lumii nu s-ar mai fi scris. Fără Moise, ar fi pierit un popor. Fără David, nu am cunoaște "omul după inima lui Dumnezeu". Fără Paul, apostolul, nu am fi avut scrisorile pauline care aduc atât de multă lumină, iar Asia Mică și Europa ar fi fost neevanghelizate. Și, în sfârșit, oaia pierdută e de-o natură cu noi. E din noi. Fără ea, numărul nostru e incomplet. Într-o oaie, sunt cuprinse toate celelalte, la fel cum și-ntr-un om e cuprinsă o lume întreagă.

Dar ce diferență colosală! Pe când păstorul cel rău judecă, păstorul cel bun simte împreună cu oaia rătăcită. Îi aude glasul, chiar de e departe, la fel cum o mamă percepe strigătul pruncului, oriunde s-ar afla: "Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine cade în păcate și eu să nu ard?", spune sfântul apostol Pavel (2 Cor. 11, 29). Dacă păstorul cel rău se înstrăinează de oaia neascultătoare, păstorul cel bun se apropie de mioara pierdută, îi iese în întâmpinare, o ia pe brațe și o poartă.

Exemplul desăvârșit de păstor bun ni-L oferă Domnul Isus. El ne-a purtat în rănile Lui pe noi toți, cu toate ale noastre răni. Azi, Isus e ridicat în mărire. Dar Se ascunde în fiecare dintre noi, invitându-ne mereu să simțim cu cei suferinzi și să ne apropiem de oamenii care, din pricini diverse, s-au îndepărtat de la Cale. Astăzi, noi suntem brațele Păstorului celui Bun, împuterniciți să purtăm oițele rătăcite cu blândețe, dar și cu fermitate, spre verde și veșnică pășune. Într-o vreme în care e mai comod să vedem erorile altora decât pe-ale noastre proprii, să ținem mai mult la imagine decât la relații, Cristos ne invită să redescoperim bucuria și responsabilitatea harului Său! Lucrarea de mărturisire a iubirii Lui nu este nicidecum slujba exclusivă a păstorilor sufletești, ci a tuturor celor care, pe drumul Damascului vieții lor, în fața marii străluciri dumnezeiești, au rămas fără vederea lor naturală și au început a vedea viața prin ochii lui Dumnezeu. Așa, lăsându-L pe Isus să fie păstor de suflete prin noi, puiul rănit de lângă noi va învăța, cândva, să zboare. Nu va fi pierdut nici el și nici lumea care se va naște odată din el.

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire