pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Iar după Crăciun?
- 30 ianuarie 2012 -

La Crăciun am sărbătorit venirea lui Isus în lume. Cuvântul întrupat Se coboară până într-atât încât să ia chipul unui copil fără glas (In-fans Verbum). Această tăcere este plină de înțeles, dar o fațetă a mesajului implicit pe care ea îl conține ar putea fi cuvintele pe care Isus le va spune când Se desparte de învățăcei, înainte să Se înalțe: "Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului" (Mt 28, 20).

Ne-am pregătit patruzeci de zile pentru sosirea Lui (lat. adventus), dar oare ce se întâmplă după 25 decembrie cu Isus cel tocmai sosit în viețile noastre? Într-o predică din 13 decembrie 1964, Părintele Joseph Ratzinger își invita ascultătorii să privească "întreaga realitate a Adventului, care nu este o reprezentare sacră, ci realitatea existenței noastre creștine" (v. J. Ratzinger, Tempo di Avvento, Brescia: Queriniana, 2005).

De ce a venit Isus în lume? Ca să ne readucă la viață, dându-Și-o pe a Sa drept răscumpărare pentru noi. Iar un asemenea gest nu putea veni decât dintr-o iubire a cărei profunzime suntem chemați să o descoperim zilnic.

Iubirea adevărată nu se oprește la un sentiment, ci se traduce în faptă concretă. Aceasta este modalitatea prin care arătăm prezența, sau, vai, absența lui Isus din inimile noastre. "Aceasta este porunca mea, să vă iubiți unii pe alții, după cum v-am iubit pe voi; nimeni nu are iubire mai mare ca aceasta, ca să-și dea viața pentru prietenii săi" (Io 15, 12-13). De aceea, ce bine scria Părintele Ratzinger în predica din 15 decembrie 1964 că "a fi creștini înseamnă a avea iubire"!

În exercițiul cotidian al iubirii aproapelui, mai ales atunci când dăm de greu, adesea ne întrebăm de ce să-l iubim pe cel de lângă noi, cu atâtea imperfecțiuni, defecte, chiar păcate. Ispita este să ne calibrăm iubirea după meritele celuilalt, iar dacă aproapele nu are suficiente merite în ochii noștri, să i-o retragem.

Părintele Ratzinger continuă: "Iar Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem deosebit de buni, deosebit de virtuoși, deosebit de merituoși, pentru că i-am fi de folos în vreun fel ori chiar necesari; ne iubește nu pentru că noi suntem buni, ci pentru că El e bun."

Primul pas, așadar, în iubirea aproapelui este să nu ne luăm pe noi drept etalon, ci pe Dumnezeu. Motivul? Noi suntem limitați, nu doar de spațiu și timp, ci și de propriile noastre imperfecțiuni, defecte și păcate. Dacă iubim după măsura omenească, iubirea noastră va fi inevitabil limitată.

Dar care este atunci modelul de urmat? "Vă spun că dacă dreptatea voastră nu o va depăși pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor" (Mt 5, 20). Părintele Ratzinger arată că verbul folosit aici în original (gr. perisseuein) înseamnă "a deborda, a se revărsa".

Iubirea lui Dumnezeu față de noi nu se încurcă în meschine calcule, ci se revarsă generoasă peste toți. Venirea lui Isus în lume depășește orice închipuire, orice merit ori măsură, căci a venit pentru ca să ne răs-cumpere pe toți, începând de la strămoșul Adam, cu revărsarea sângelui Său. Aceasta este măsura lipsită de măsură pe care suntem chemați să o urmăm, bizuindu-ne nu pe slabele noastre puteri, ci pe iubirea Lui mereu prezentă.

Andrei Goția
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire