pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Pentru ce Te iubesc?
- 10 ianuarie 2012 -

Despre creștinii Bisericii Primare, Iustin Martirul scria: "Cei bogați dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viață de strânsă părtășie și, pentru tot ceea ce avem, binecuvântam pe Făcătorul nostru prin Isus Cristos, Fiul Său, și prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă 'Duminică', ne adunăm împreună într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui și citim cât ne îngăduie timpul din 'memoriile apostolilor' și din scrierile profeților. Apoi, când se oprește cel ce citește, cel ce prezidează ține o cuvântare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toți la rugăciune și, cum am mai spus, când sfârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci și mulțumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunați spune: Amin" (fragment din "Apologetica", Iustin Martirul).

Și încă, despre ei, surse păgâne ale vremii afirmă că înfruntau leii înfometați în arenele romane, unde își aduceau trupurile ca jertfă supremă, rugându-se, cântând și binecuvântându-i pe asupritorii barbari. Oare de unde le venea forța? Unde, în corpul acesta limitat și în mintea supusă limitărilor de orice fel, se năștea în creștinii de demult curajul trăirii la maximum? Viețile noastre nu cunosc nici pe departe greutățile lor și, totuși, existența ni se pare mai apăsătoare ca niciodată. Credința noastră, dincolo de frecușurile inerente și pasagere, are libertatea pentru care mulți au luptat și nu puțini au adormit; și totuși, candelele noastre s-au stins. Sunt vremuri grele. Și sunt grele întocmai pentru că par ușoare și pentru că ne fac pe noi să credem că suntem suficient de puternici, prin noi înșine, pentru a le birui.

Preaiubiților, aici văd eu secretul victoriei creștinilor din Biserica Primară: trăirea cu Domnul Isus. Ei aveau câteva scrieri despre Cristos, dar Îl cunoșteau personal. Noi umplem bibliotecile lumii vorbind despre El, dar prea puțin Îl cunoaștem. Ei aveau peșteri reci unde se închinau, însă ruga și cântarea lor erau pline de înflăcărare. Noi avem clădiri călduroase, dar inimi înghețate. Ei erau doar o mână de oameni, dar plini de putere. Noi suntem miliarde, dar totuși atât de lipsiți! Activismul creștin contemporan ascunde, uneori, dureroasa realitate a lipsei șederii în prezența Domnului. E mai ușor să acționezi, decât să asculți. E mai ușor să vorbești tu, decât să-L lași pe El să vorbească. E mai ușoară fuga decât frângerea.

Printre multe citate dragi mie, se numără și acesta: "Nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci te iubesc pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine" (Gabriel Jose Garcia Marquez). Frumoasă declarație de dragoste, nu? Cumva, cele scrise aici ni se aplică și nouă, creștinilor. Cutia de rezonanță a dragostei lui Dumnezeu trece prin inimile noastre. Stând în prezența Lui, semănăm cu El. Depărtându-ne de El, și chipul Lui se îndepărtează de lăuntrul nostru. Toate câte le are Dumnezeu de înfăptuit pentru noi nu se fac fără acordul nostru, căci acest "cu noi" e de-a pururi "tributul" voinței libere cu care am fost creați. Când suntem cu persoane blânde, deprindem blândețea. Când suntem cu oameni duhovnicești, noi suntem mai aproape de trăirea la cote înalte a vieții spirituale. Iar marile transformări survin în viețile noastre atunci când întâlnim făpturi dragi care ne cunosc așa cum suntem și, totuși, continuă să ne iubească. Dacă sunt un altul, mai bun, atunci când sunt cu tine, cât de minunat trebuie să fii tu!

Scriitorul și pastorul reformat Ferenc Visky spunea: "uluitor este faptul că omul încearcă să-L țină în robie chiar și pe Dumnezeu". Adesea și "dragostea" noastră pentru El o legăm de cât de multe face pentru noi. De fapt, abia când suntem străpunși de mesajul iubirii Lui, flacăra dragostei de El se-aprinde pe altarul inimii. Și-atunci nu-L mai iubim pentru că "face", ci-L iubim pentru că "este". Ba, mai mult, nu-L iubim doar pentru că "este", ci Îl iubim pentru că începem și noi să fim. Iar în această poveste de dragoste în care El și cu noi ne unim într-atât încât nu mai știm care-i unul, care-i celălalt, găsim și răspuns întrebării: "Pentru ce Te iubesc, Doamne?", găsim și întristare că n-am știut din vreme să răspundem Iubirii iubind.

Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu. - Psalmul 18 (17)

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire