pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Domnul Învățător Suferința
- 1 aprilie 2004 -

O veche poveste spune că un țăran, uitându-se peste câmpurile sale, și-a zis în sine: "Văd că Dumnezeu nu prea se pricepe la agricultură. Dacă eu aș fi în locul lui cred că aș rândui mult mai bine natura și vremea. Aș da întotdeauna soare și ploaie la timpul potrivit." Dumnezeu îl aude și îi spune: "Măi omule, tu spui că te pricepi bine la agricultură și la vreme. Ei bine, uite, anul viitor ai să ai tu puterea de a comanda totul așa cum vrei tu. Ai libertate să comanzi exact ceea ce vrei."

În primăvară țăranul, bucuros de puterea primită, însămânțează grâul. Imediat cere ploaie pentru ca sămânța să încolțească. După ce răsare grâul cere imediat soare. Apoi iar ploaie, si iar soare. Și o ține tot așa până în iulie, la vremea secerișului: ploaie. soare, ploaie, soare....

În iulie câmpurile arătau minunat: totul, de un galben auriu, strălucea în soare. Țăranul, bucuros la culme, pregătește totul pentru seceriș. Vine la marginea lanului și dă să înceapă a secera. Ia în mână câteva spice, bucuros de reușita sa. Strânge spicele în palmă și....stupoare: spicele erau seci, nu aveau nici un bob. Intră mai în largul câmpului, ia alte spice, dar tot seci.

Atunci se aude din nou glasul lui Dumnezeu care îl întreabă: "Ei, țărane, cum a mers? Ești mulțumit? Ai recoltă bună?" "Eu nu mai înțeleg nimic, Doamne. Am dat totul când trebuia, am calculat ploile, am fost generos cu soarele și totuși nu am nici un bob de grâu." "Prietene, continuă Domnul, se vede că tu ai crezut că este suficient să ai soare și ploaie. Dar nici nu ți-a trecut prin minte să trimiți din când în când și vânt. Grâul, bătut de vânt, și-ar fi făcut rădăcini mai mari și și-ar fi tras hrană de la o mai mare adâncime. Apoi vântul ar fi ajutat la polenizare. Ori tu nu ai înțeles că și vântul are rostul lui. Vântul, chiar dacă deranjează, ajută la recoltă!"

Noi oamenii greu putem înțelege valoarea suferinței, a durerii. Refuzăm categoric suferința, asceza, renunțarea. Majoritatea rugăciunilor noastre se referă la îndepărtarea oricărei suferințe. În aceste zile de Postul Mare avem mai des în fața sufletului nostru pe Isus care suferă, care este răstignit pe o cruce. El însuși a ales să ne mântuiască prin suferință... Fiul cel mic, din parabola fiului risipitor, abia atunci revine la realitate, își dă seama de situația sa, când ajunge la ananghie, când este flămând, când suferă și nu mai poate.

În viața creștină. asceza, lipsurile, postul, abstinența, chiar dacă la prima vedere sunt suferințe și lumea nu le prea iubește, au rolul de a ne deschide ochii la realitate, de a ne maturiza, de a înțelege mai bine realitățile din jurul nostru. Un copil care e singur la părinți și nu suferit nici măcar o singura dată de foame, nu va înțelege niciodată ce înseamnă un sărac flămând. Un copil care nu a fost nevoit să împartă mărul său sau ciocolata sa cu alți patru sau cinci frați, greu va împărți mai târziu cu un sărac bucățica sa de pâine. De aceea eu cred în valoarea de mare pedagog a suferinței.

Sigur că nu e de dorit suferința sau nu trebuie să provocăm noi altora suferință. Dar cred în valoarea salvatoare a suferinței. Oare când ne mântuiește Cristos? Când predică admirabil, sau când face minuni? Nu. Ne mântuiește pe Calvar, prin suferință, prin vărsarea sângelui.

Însăși dragostea și prietenia se verifică în suferință. Doi prieteni nu vor fi niciodată adevărați prieteni daca nu vor ști să sufere în anumite momente unul pentru celălalt. Tot Isus spune: "Nimeni nu are mai mare dragoste decât cel care își dă viața pentru prietenii săi..." Prietenia adevărată cere sacrificii. Ca și familia, de altfel. O familie formată din doi soți care nu au știut ce înseamnă lipsurile, greutățile, la cel mai mic hop se vor poticni. Acești doi soți nu au fost căliți la școala suferinței și nu vor avea capacitatea de a oferi unul celuilalt ceva din ei.

Îndeobște, toți vrem să fugim de suferință, și e normal așa. Și totuși nimeni nu poate scăpa de ea, orice nume ar purta ea: boală, sărăcie, singurătate, despărțire, umilire, faptul de a fi neînțeles, neacceptare, handicap, nerecunoștință, lipsuri, absența unui prieten, moarte, război, catastrofe, dușmănii. Nici Cristos nu a scăpat de toate acestea. Nici noi nu vom fi scutiți. Important e să profităm de ceea ce ne învață în aceste momente domnul Învățător Suferința: în boală să ne dăm seama ce mare dar e sănătatea; în lipsuri materiale să vedem cu câte daruri am fost înzestrați; în singurătate să vedem ce mare valoare are un prieten; când alții sunt nerecunoscători cu noi să vedem ce frumoasă e recunoștința.

"Doamne, nu-ți cer suferință, dar când ea va veni, fă să fiu un elev silitor la școala domnului Învățător Suferința!"

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire