pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Ancora sufletului
- 20 februarie 2011 -

Romanul "Marile Speranțe", scris cu atâta măiestrie de Charles Dickens, conferă cititorilor o reală oportunitate de analiză a propriilor speranțe. Ca un fir roșu, întrebarea ce traversează povestirea este care sunt cu adevărat speranțele veridice ale vieții și care sunt cele iluzorii. De pildă, în categoria nădejdii deșarte, intră exemplul domnișoarei Havisham, o femeie părăsită cu decenii în urmă de logodnic în ziua nunții, care, din acel moment, se rupe de realitate, făcând din fiecare zi a vieții ei o așteptare perpetuă a logodnicului pierdut și o răzbunare, prin ceilalți, a durerii tinereții sale. Gândiți-vă, să rămâi blocat într-o speranță deșartă timp de aproape trei decenii e invalidant pentru funcționarea ta umană. Și totuși, câte și mai câte speranțe false lăsăm noi să încolțească înăuntrul nostru! Cu câte așteptări nerealiste ne îmbrăcăm existența, ca să negăm realitatea, ca să "ne facem viața mai bună", pentru ca, în final, să cădem pradă deznădejdii! De aceea, cu permisiunea dvs., îmi doresc să poposim, vreme de o reflecție, pe tărâmul speranțelor, ca să învățăm mai lesne a deosebi speranțele adevărate de cele false și a le alege pe cele care nu ne vor dezamăgi niciodată.

Aș împărți speranțele false în două categorii: speranțe puse în noi și speranțe puse în ceilalți oameni.

O speranță amăgitoare și, totodată, sancționabilă din punct de vedere moral, este nădejdea în hoție: "Nu vă încredeți în violență și nu vă puneți nădejdea în jaf..." Psalmul 62(61), 11a. Unii dintre tâlhari trec, într-o primă fază, drept oameni cinstiți, mărinimoși, binevoitori. Se spune că, tocmai de aceea, hoții care fură de la tine subtil, punându-te să semnezi acte false, să cumperi produse de calitate îndoielnică, să le donezi averile în schimbul îngrijirii tale de către ei, acționează rapid. Ei speră în abilitățile lor de seducție. Dar sunt conștienți că al lor caracter va lăsa curând să se întrevadă imaginea lăuntrică dezolantă și pot pierde totul în clipa în care tu te trezești din mirajul indus de ei. Veți spune: "dar noi n-am jefuit niciodată pe nimeni", "cazierul nostru este curat", "nici prin cap nu ne trece să îl deposedăm pe celălalt de bunurile sale". Întrucâtva, obiecția Dvs este îndreptățită. Dar sunt și alte nuanțe ale hoției pe care aș vrea să le sesizăm. De exemplu, atunci când îi mințim pe ceilalți, de dragul intereselor noastre, îi privăm pe ei de adevăr. Atunci când exagerăm pentru a-i face pe ceilalți să ne dea crezare și să ne urmeze în convingerile noastre, ne încadrăm în același perimetru al manipulării, al hoției. Iar când manipularea invadează spațiul spiritual, efectele sunt catastrofale. Liderii religioși evrei au convenit să ascundă poporului Învierea Domnului Isus și, până astăzi, iudeii sunt privați de revelația deplină a lui Dumnezeu, prin Domnul Isus Cristos.

O altă nuanță a nădejdii puse în noi este speranța pusă în meritele noastre: "Unii se încred în carele de luptă și alții în caii lor, însă noi suntem puternici în numele Domnului Dumnezeului nostru" Psalmul 20(19), 8. Ca o notă distinctă, pentru poporul lui Dumnezeu, încă din vechime, se evidențiază clar chemarea Singurului Dumnezeu adevărat ca ai Săi copii să se bazeze nu pe forțele lor, nu pe inteligența lor, nu pe abilitățile lor, nici chiar pe etica lor, ci pe Dumnezeu. De-abia de la această constatare dureroasă a sărăciei noastre în duh se creează premiza devenirii noastre întru Ființă. Mă cutremur când citesc vreun episod din viețile sfinților! Erau oameni atât de aproape de Dumnezeu, plini de Cristos încât dădeau pe dinafară, răspândind pretutindeni mireasma de la viață spre viață; dar pe cât de mult își puneau nădejdea în Domnul, pe atât de tare și-o luau de pe ei înșiși. Carele noastre și caii noștri pot fi pline de putere, dar Cel ce ține universul în palmele Sale e Dumnezeu.

Și, în sfârșit, o altă speranță himerică este, în anumite circumstanțe, nădejdea în oameni: "Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul" (Ieremia 17, 5). Dar oare e încrederea în oameni de nedorit în orice vreme, în orice aspect al vieții? Nicidecum. O pildă interesantă spune că era odată un bărbat care stătea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăți. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întrebă: "Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?" Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: "Cum erau locuitorii cetății de unde vii?". "Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo". "Așa sunt și locuitorii acestei cetăți", răspunse bătrânul. Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare: "Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?" Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare: "Cum erau locuitorii cetății de unde vii?". "Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit." "Așa sunt și locuitorii acestei cetăți", răspunse bătrânul. Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș: "Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?" "Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni, va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei." Subliniez aici: nu întotdeauna este încrederea în oameni în van, ci doar atunci când așezăm speranța în ei deasupra speranței în Dumnezeu și mai cu seamă atunci când cei în care ne punem nădejdea ne abat inimile de la cele sfinte.

Spre deosebire de speranțele false, speranța în Domnul Isus Cristos este cea care nu înșeală niciodată. Spune Spiritul Sfânt, prin autorul "Epistolei către Evrei": "De aceea, voind să arate moștenitorilor promisiunii, cu mai multă tărie, neclintirea hotărârii Sale, Dumnezeu S-a legat cu jurământ pentru ca, prin două fapte neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să fi mințit, noi, care căutăm scăpare, să avem o încurajare puternică pentru a ține cu tărie speranța care ne-a fost propusă. Pe aceasta o avem ca o ancoră a sufletului, sigură și puternică, ce pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat pentru noi, ca premergător, Isus, devenit pentru veșnicie mare preot, după rânduiala lui Melchisedec" (Evrei 6, 17-20). Între Locul Preasfânt și Sfânta Sfintelor, exista catapeteasma, perdeaua care oprea accesul păcătoșilor la prezența lui Dumnezeu. În ziua răstignirii Sale, prin moartea Lui, substitutivă pentru noi, Domnul Cristos a rupt catapeteasma, a făcut posibilă intrarea în Rai pentru noi și pentru toți care își pun credința, speranța și iubirea în El. Pe marea învolburată a vieții, ne începem călătoria spre cer crezând în Domnul Isus, spun Sfinții Părinți, și ne-o încheiem, dacă Domnul îngăduie, ajungând la limanul iubirii. Spre deosebire însă de alte corăbii, cea în care creștinul călătorește are o ancoră "sigură si puternică", o ancoră ce leagă inima de Sfânta Sfintelor din Paradis, unde Cristos, antemergător, S-a dus să ne pregătească locaș de fericită viețuire eternă.

Transformă simpla dorință după Dumnezeu în încredere neclintită. Ne ajută să ne așezăm viețile sub ocrotirea lui Dumnezeu, crezând în El și în promisiunile Sale. Îndreptată spre Cer, nu spre pământ, privind la viața ce vine, nu la cea care ne este pregătire într-acolo, tare, neclintită, vie, însuflețită de iubire, speranța în Domnul Isus este singura care se va dovedi autentică pe deplin, atunci, în ceasul așezării din nou a tuturor lucrurilor.

"Speranța este cea care pune lumea în mișcare", spune Paul Auster. "Speranța este cea mai nesecată energie", ne învață un alt autor, Gheorghe Pituț. "Speranța este un vis cu ochii deschiși", crede Tudor Arghezi. "Speranța este cel mai bun medicament pe care îl cunosc", e de părere Alexandre Dumas. Și câte nu s-au mai spus despre speranță și câte nu s-ar mai spune încă, dacă cei ce ar elogia speranțe adesea înșelătoare ar cunoaște că e o nădejde mai presus de toate, cea în Domnul Isus! De aceea, preaiubiților care aveți parte de chemarea cerească, să căutați, împreună cu mine, a nu disprețui speranța, ancora pe pământ a sufletelor noastre în cele minunate ale Cerului, unde Isus viețuiește și domnește pururea cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire