pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Cristos în mijlocul nostru
- 31 ianuarie 2011 -

Înainte de Se despărți de apostoli, Isus le-a spus: "Iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor" (Mt 28, 20). Cu aceste cuvinte încurajatoare, un fel de bun rămas, se încheie de altfel prima Evanghelie. Că ele nu se limitează doar la apostoli, ci ne interpelează și pe noi, ne-o arată prezentul folosit de Isus: "Eu sunt." Oare este doar o coincidență că aceste cuvinte sunt o afirmare a dumnezeirii lui Isus (v. Ex 3, 14)?

Când Sf. Ioan Botezătorul îi chema pe contemporanii săi la convertire vestindu-le că "împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat" (Mc 1, 15), el nu făcea o afirmație abstractă. După cum ne amintește Sf. Părinte Benedict al XVI-lea în cartea sa extraordinară Isus din Nazaret (cap. 3), sintetizându-l pe Origen, nu e vorba de o împărăție determinată geografic printre alte împărății ale vremii, ci de o persoană: Cristos Însuși e împărăția.

Dacă acum peste două mii de ani Cristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat, iar apoi S-a înălțat la ceruri, cum afirmăm în Crez, unde e Cristos acum, pentru omul acestui secol? Sf. Martin L-a întâlnit, fără să o știe, într-un cerșetor zgribulit de care i s-a făcut milă și căruia i-a dat o jumătate din mantaua sa militară. Sf. Toma din Aquino, sărbătorit nu demult în calendarul latin, vorbea în adorație cu Cristos Cel din tabernacol. Isus Se poate manifesta în cele mai variate și neașteptate feluri. Știm cu siguranță că Îl putem întâlni în rugăciune, în Cuvântul Său, în frații din jur, în Sacramente, în frumusețea creației.

Însă un mod privilegiat în care Isus este cu noi este în suferințe și dificultăți. Pare paradoxal, dar este profund adevărat. El, Care, nevinovat fiind, a plătit cu viața Sa pentru a ne readuce din moarte la viață, știe ca nimeni altul ce e suferința, intrată în lume odată cu păcatul. Suferința nu este un scop în sine, dar poate fi un instrument mântuitor atunci când este îmbrățișată, precum a fost Crucea.

Când, copleșiți de durere, cu inima sfâșiată și cu ochii plini de lacrimi, ne simțim abandonați și-L întrebăm pe Dumnezeu de ce a permis ca moartea, boala, trădarea ori părăsirea să intre în viața noastră, uităm că Dumnezeu e Tatăl nostru, singurul cu adevărat bun (v. Mc 10, 18). "Dacă atunci voi, răi fiind, știți da daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri va da lucruri bune celor care-L roagă" (Mt 7, 11).

N-aș vrea să dau impresia unei soluții facile, mecanice, a misterului suferinței, însoțită întotdeauna de o luptă. Dar ne putem pregăti pentru această luptă încercând zi de zi să primim tot ceea ce ne trimite Tatăl ca un dar, care, că este plăcut ori neplăcut, este bun și ne este dat pentru că avem nevoie de el în această vale de lacrimi ca să ajungem în final la acel "loc de verdeață, de unde a fugit durerea și suspinarea".

După ce a pătimit și a murit, Cristos a înviat și ne așteaptă pe toți în casa Tatălui. La afirmația din titlu, care, în Sf. Liturghie bizantină, precedă Crezul, să răspundem și noi: "Este și va fi."

Andrei Goția
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire