pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Sufletul meu e gol sau e plin?
- 23 iulie 2010 -

"Suflet gol" a fost piesa cu care a apărut ultima oară într-o emisiune televizată. O melodie emoționantă, sensibilă și care reflectă adevărul lăuntric al multora dintre noi. Apoi, la puțină vreme, vestea tulburătoare a morții îndrăgitei cântărețe a umplut de durere o mulțime de admiratori. Vă invit să ne oprim asupra câtorva aspecte pe care Cartea Eclesiastul ni le așterne în fața inimilor noastre, ca balsam pentru rănile păcatului, ca asigurare că, atunci când trecem prin încercări, iar sufletul ni se pare un măreț pustiu, în Dumnezeu găsim soluția umplerii noastre cu bucurie, speranță și dragoste!

Un prim ingredient al unui suflet gol îl găsesc eu scris chiar în primele versete ale cărții: "Ce folos are omul din toată truda lui cu care se ostenește sub soare?" (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astăzi. Lucrăm în mai multe locuri, în toate zilele alergăm de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiații noștri, pentru noi înșine cu greu mai găsim. Însă, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai "mai bun", alții sunt cuprinși de o amăgitoare dorință: aceea de a fi cunoscuți. Năzuința faimei, a măririi, aprinsa dorință de a focaliza toate privirile spre noi înșine, ne golesc însă de tot ce poate crește frumos, altruist și-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizează înțeleptul Solomon că efemeră e victoria slavei pământești, căci "nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea" (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vieții, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru țin tot atât cât țin aplauzele. După aceea, rămânem tot noi, la fel de pustiiți lăuntric. Modelul de viețuire al lui Cristos ne învață altceva: să ne pese mai mult de părerea cerului decât de părerea pământului; să ne intereseze mai degrabă ca numele noastre să fie scrise în Cartea Vieții decât în însemnările vremelnice ale lumii!

Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stăpânire pe noi, ne vând clipe de plăcere, însoțite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbrăca în toată armătura divină, pentru a face față ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trăi liberi și biruitori! O altă componentă a deșertului nostru interior este materialismul. Solomon afirmă că și-a zidit case, a sădit vii, și-a făcut iazuri, a cumpărat robi și roabe, și-a strâns argint și aur, nu și-a oprit inima de la nici o bucurie a opulenței. Numai că, într-o zi, privind atent la toate lucrările acestea, a remarcat că toate sunt deșertăciune și goană după vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu și de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustiește cu o rapiditate uimitoare. Pe drept, spunea un preot mult îndrăgit de tineri că "singura singurătatea împlinitoare este cea împreună cu ceilalți". Mult diferită și de folos sufletului este singurătatea ascetică, cea în Domnul Isus, căci în aceasta, deși departe fizic de oameni, pe aripi de Duh și de rugă, ești mai aproape de cetățenii cerului și ai pământului ca niciodată. Absența perspectivei spirituale poartă, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul că suntem atât de goi și de lipsiți în ale noastre străfunduri: "Înțeleptul își are ochii în cap, dar nebunul umblă în întuneric. Dar tot eu am observat că și unul și altul au aceeași soartă" (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstrează, spre sfârșitul cărții, că nu îmbrățișează această perspectivă firească, dar că ea caracterizează gândirea celor mai mulți dintre oameni.

Dar cum arată oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul că un suflet plin are un caracter frumos: "Mai mult face un nume bun decât untdelemnul prețios" (Eclesiastul 7,1a). Parcă ne-ar spune Solomon: concentrați-vă pe ceea ce sunteți, nu pe ceea ce faceți! Lucrați la partea aceea care nu se vede, tainică, ascunsă privirilor tuturor! Investiți în caracter, e cea mai importantă valoare cu care vă veți prezenta în fața Mărețului Judecător! Desigur, mijlocul util în șlefuirea caracterului nostru stă tocmai în suferințele prin care trecem. Oamenii cei mai frumoși ai umanității au avut parte de suferință, au acceptat suferința și i-au permis acesteia să lucreze sfințire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul mulțumitor în orice vreme: "Nu zice: 'Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Căci nu din înțelepciune întrebi așa'." (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poartă mereu în adânc amintirea morții: "Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii" (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: "Adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată!" Înaintea morții, Traian avea să spună: "acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroană, acești ochi nu se vor mai bucura de priveliști frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu..." În contrast cu mărețul Traian, un lider al unui trib boșiman, bătrân și orb, acum întors la creștinism, afirma: "În scurtă vreme, voi fi amestecat cu țărâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu și pe Isus Cristos stând la dreapta Lui". Amintirea morții, dar una nu disperată, ci plină de pace și de credință în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, să ne umple de miresmele cerului.

Un scriitor și-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii săi. Întrebarea care se ridică în plen este: "Cum să facem ca să câștigăm de partea noastră cât mai mulți oameni?" Unul dintre îngerii căzuți declară: "Să le spunem să nu mai creadă în Dumnezeu!" Diavolul nu e tocmai mulțumit. Un altul se ridică și spune: "Să le spunem să nu mai creadă în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!" Diavolul dă din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirmă în cele din urmă: "Să le spunem să creadă în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în răstignire, în înviere, în mântuire, dar să îi convingem că mai au timp până la a se converti". Satan a fost atunci pe deplin satisfăcut de răspunsul dat.

Preaiubiților, nu știu cât timp ne mai este rânduit pe pământul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cădea, iar ceea ce va conta este cum vor fi găsite ale noastre suflete. Să ne punem întrebarea aceasta chiar acum: "Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?" Să ne plecăm apoi ființele în fața Celui care ne este Cale, Adevăr și Viață, ca să fim plini pe pământ de toate virtuțile cerului!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire