pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Eu, în fața alegerii propriei cruci
- 1 mai 2010 -

Am resimțit timpul, în ultimele luni, ca trecând prin fața mea în mare viteză, aducându-mi, cu o rapiditate uimitoare, zâmbet lângă lacrimă și lacrimă lângă zâmbet, răspunsuri lângă întrebări și întrebări lângă răspunsuri, liniște lângă temeri și temeri lângă liniște... De felul meu, sunt mai morocănos și prea puțin mulțumitor, iar duiumul evenimentelor la care am fost nevoit a participa nu a făcut decât să-mi alimenteze această puternică înclinație românească. Am plecat spre un alt oraș, la o conferință, fără nici cea mai mică idee despre ce lecție urma să primesc acolo. Am ajuns în zori în autogara urbei respective, iar, la sugestia organizatoarei de a mă deplasa cu taxiul până la locația cu pricina, m-am îndreptat spre un taxi. Am eu așa o idee (să nu-i spun "fix") că cei care-și parchează taxiurile în fața celorlalte au parte de mai mulți clienți, iar domnii șoferi cu mașinile mai în spate sunt nedreptățiți. Așa că, pentru a contribui și eu la binele umanității, făcând să se simtă bine un taximetrist cu mașina în spatele cozii și, astfel, cu puține șanse de a face vreun ban în ziua respectivă, m-am urcat în taxiul acestuia, spre destinația internă. Șoferul meu era foarte bucuros, foarte amabil. Suspect de bucuros, suspect de amabil. Soarele se juca zglobiu cu privirea mea, în vreme ce înaintam pe străduțele șerpuite, arătându-se semeț, pentru a se ascunde, în clipa imediat următoare, în spatele munților și al brazilor. Mă bucuram de peisaj și... atât.

Eram aproape de sfârșitul călătoriei când, privind spre ceasul bordului mașinii, care arăta kilometri parcurși și suma ce urma a fi achitată de mine, am observat că afișajul era acoperit de un bon, așezat anume pentru a face imposibilă vederea prețului călătoriei. M-am prins de manevră, am dat discret bonul deoparte, și temerile mi-au fost confirmate. Suma pentru acea călătorie era cam de patru ori mai mare decât cea plătită pentru drumul din orașul în care locuiesc în cetatea cu pricina. O rânduială de organizare (locală, am aflat ulterior) prevede ca taxiurile sibiene să perceapă același tarif. De unde să-mi treacă mie prin cap că nu e peste tot, în toată România, la fel? Am coborât din mașină cu un surâs iritat, dar hotărât să nu las incidentul cu pricina să mă marcheze mai mult decât trebuie. Continuarea șederii mele la evenimentul cu pricina nu a fost lipsită de peripeții tragico-comice. Însă nu despre ele vreau să vorbesc. Ci despre o învățătură pe care mi-am însușit-o acolo. Unul dintre pacienții prezenți voluntar la manifestare m-a lăsat, pur și simplu, cu gura căscată. Cam așa sunau spusele lui: "Am trei slujbe... Îmi strâng banii pentru o operație chirurgicală". "Ce s-ar întâmpla dacă intervenția chirurgicală mult dorită nu s-ar materializa?", l-am întrebat. "Aș trăi, dar nefericit". Pentru persoana în cauză, intervenția medicală ce urma a se realiza în corpul său ținea de structurile lui interioare bazale, cele mai adânci cu putință. Eu am un singur job, un salariu de care sunt nemulțumit, dar idealurile mele în ceea ce privește finanțele țin de cu totul alte dorințe, superficiale de-a dreptul. Pentru mine, o locuință a mea, de pildă, e un ideal financiar, dar fără atingerea lui pot trăi și încă pot trăi bucuros. Pentru el, pentru amărâtul care stătea în fața mea, suma exorbitantă pe care încerca să o obțină i-ar fi adus (măcar el ar fi resimțit așa) liniște în prima motivație fundamentală, aceea de a trăi deplin angajat în viața ce i-a fost dată.

A fost apăsătoare experiența cu pricina. Mi-am amintit de o istorioară pe care am auzit-o prima oară la funeraliile unui coleg din generală. În predica sa consolatoare, preotul care a oficiat slujba respectivă, a rostit-o. Se spune că era un creștin care de ani de zile se ruga Domnului să-i schimbe crucea suferinței. "Doamne, nu mai pot, vreau și eu o cruce mai mică!" Într-o noapte, credinciosul nostru Îl visează pe Domnul Isus stând lângă o grămadă de cruci, spunându-i: "Fiule, ți-am auzit rugăciunile și îți dau voie să-ți alegi crucea pe care o vrei". Se uită creștinul la cruci, testează câteva dintre ele, dar toate îi par mari și grele. Mai privește o dată, zărește o cruce mai mică într-un colț, o ridică și Îi spune Domnului: "Pe aceasta, Doamne, o vreau!". "Te-ai uitat ce scrie pe ea?", îl întreabă Domnul Cristos. Când se uită el pe spatele ei, vede însemnat însuși numele lui. Crucea pe care dorea să o ridice era chiar crucea pe care o purtase cu multă cârtire și cu multă întristare până atunci. Credinciosul își aplecă capul, rușinat de atitudinea lui, și se trezi din visul sublim. În fața alegerii propriei cruci, aș opta pentru crucea lăsată mie de Dumnezeu, în Atotștiința Sa. Pus în fața aceleiași alegeri, iubite suflet, ai opta pentru a ta cruce, în mod similar bărbatului nemulțumitor.

Scumpi prieteni, nu vă cunosc dimensiunea suferinței personale. Conștientizez astăzi, mai mult ca ieri, prin prisma celor relatate mai sus, că circumstanțele vieții mele îmi sunt cele potrivite pentru a deveni o ființă nouă în Cristos. Și sunt deplin convins că la fel este și în dreptul dumneavoastră. Privim cu jind la marile personalități necreștine ale lumii noastre, la toate realizările lor, la toată bogăția și la tot succesul de care "se bucură", la toată simpatia pe care o stârnesc. Ce nu știm este că, mult mai puternic decât în noi, lăuntrul lor geme, plânge necontenit și nu-și găsește niciunde alinare. Pentru noi însă, chemarea Domnului este aceea de a ne lepăda crucile artificiale pe care ni le-am pus în spate dând curs dorințelor egoiste și rebele față de El, de a lua jugul Lui asupra noastră și de a înainta voioși prin propria viață. Mai devreme sau mai târziu, făcând așa, vom constata că cea mai ușoară cruce este cea pe care Isus ne-o oferă și pe care Se angajează mereu a o purta împreună cu noi. Mai devreme sau mai târziu, procedând în felul acesta, vom remarca că situațiile noastre de viață, de la cele minore precum plata peste măsura rezonabilului a unei călătorii cu taxiul, până la cele care amenință putința noastră de a fi în același ton cu propria existență, sunt parte a unei cruci care e cea mai mică și cea mai ușoară pentru noi de dus. Fie cuvintele pauline balsamul lin pus pe rănile purtării crucilor noastre: "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre. Împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul pentru a putea ieși din ea, ca s-o puteți răbda" (1 Corinteni 10, 13)!

Preaiubiților, haideți să ne bucurăm de viețile și de crucile noastre, cu tot avântul, din tot străfundul!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire