pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Calea spre inima cuiva
- 15 aprilie 2010 -

"Dar cine te cunoaște pe tine, dacă eu nu te cunosc?", întreabă tatăl. Fără a ezita, Sofia răspunde, arătând spre terapeutul ei: "El. El mă cunoaște". Sofia este o tânără aparent ca oricare alt adolescent american de vârsta ei: rebelă, nonconformistă, agitată, ageră, întreprinzătoare. Deși e la vârstă fragedă, are câteva rezultate remarcabile în gimnastică la activ. Cu toate acestea, suferă de depresie majoră și a încercat de două ori să-și ia viața, ultima oară chiar în baia din vecinătatea cabinetului psihoterapeutului. Tatăl ei le-a părăsit pe mama ei și pe ea pe când era copil. În linii mari și la o superficială descriere a cauzalității bolii ei, vinovăția pe care a resimțit-o la pierderea tatălui său ("oare cu ce am greșit de ne-a părăsit tata?") constituie nucleul pe care se așterne apoi toată drama din viața sa. Sofia începe să se vindece treptat în măsura în care scoate la lumina conștiinței acest neadevăr care s-a cuibărit adânc în ungherele tainice ale sufletului său. Și cel care o ajută în acest demers e o terță persoană, cu o deschidere și cu o abilitate aparte de a înțelege suferința umană. Dar acum, în cabinet, pe canapea stau două persoane. Fata și tatăl ei. Pe cât de dureroasă este declarația fiicei, pe atât e de adevărată. Nu este el, tatăl biologic, un trecător mereu grăbit prin viața ei, cel care o cunoaște. Probabil că știe despre ea, dar nu o cunoaște cu adevărat. Ci el, "doctorul" său. Doar de câteva săptămâni s-au întâlnit, și asta în cadrul protector și limitant al ședințelor de terapie. Însă un lucru face diferența între tată și terapeut. Și acel lucru este crucial.

*

În urmă cu un an, eram într-o mănăstire timișoreană. Un prieten, monah, stareț, slujește acolo. Era prima duminică după Înviere, iar predica sa avea ca subiect binecunoscutul episod al întâlnirii Domnului Isus cu Toma. Abordarea era cu totul diferită decât cele cu care eram obișnuit. Polemica nu se învârtea acum în jurul întrebării: "A fost sau nu a fost Toma necredincios?", "Era sau nu era nevoie ca Toma să vadă rănile Domnului ca să creadă în El?", "Suntem sau nu suntem și noi la fel ca Toma?" Cunoașteți întrebările acestea, cu siguranță, dacă sunteți familiarizați cu Scriptura. Ci mesajul predicii era unul simplu și profund: "Atinge-mi rănile, ca să ajungi la inima mea!" "Calea spre inima Mea, Toma, sunt rănile Mele." Și la fel e cu fiecare dintre noi. Creștinismul nostru practic, relația noastră cu Domnul Isus încep să se contureze când Îi vedem, cu ochii credinței, rănile. Și când, săpați în ele, ne vedem pe noi, fiecare în parte. Dar și pe orizontală lucrurile stau la fel. Calea spre inima unui om sunt durerile lui. Nu putem să spunem că-l cunoaștem pe vreun om, indiferent că ne e rudă sau prieten, dacă nu-i vedem rănile sângerânde ale lăuntrului. Calea spre inima cuiva e reprezentată din cunoașterea rănilor lui. "Lasă-mă să simt împreună cu tine, lasă-mă să înțeleg durerea ta, lasă-mă să plâng laolaltă cu tine și abia atunci te voi cunoaște!" Rănile Lui, calea spre inima Lui. Rănile cuiva, calea spre inima lui.

* *

Preaiubiților, am așezat prima ilustrație nu pentru că vreau să transform reflecția aceasta într-o lecție de psihoterapie seculară, învelită în ambalaj creștin. Sunt convins că orice act terapeutic care nu izvorăște dintr-un spirit ce încearcă să împlinească legea iubirii de Cristos și de oameni e doar o parodiere blasfemiatoare a adevăratei vindecări care, în moduri distincte, există doar în Isus. Ci am început în felul acesta pentru că e relevantă în înțelegerea unui mesaj pe care episodul reconfirmării lui Toma îl pune în discuție. Diferența dintre tată și psihoterapeut era una singură: terapeutul îi cunoștea durerea, ajungând, prin suferința ei, la inima ei. Și pentru că acest înțeles, care scapă adesea popasului pe care noi îl facem asupra lui Toma în duminica ce-i poartă numele, s-ar putea să fie cheia rezolvării multora dintre problemele ce țin de relaționarea noastră cu ceilalți. Așadar, preaiubite soț, dacă ai simțământul că între tine și soția ta s-a așternut tăcerea, apleacă-te duios asupra ei, cunoaște-i durerile, atinge-i rănile! Preaiubită soție, dacă soțul a devenit un străin pentru tine, apleacă-te delicat asupra lui, cunoaște-i durerile, atinge-i rănile! Scumpi părinți, dacă fiii și fiicele dumneavoastră sunt rebeli, obraznici și nefericiți, aplecați-vă blând asupra lor, căutând a le cunoaște durerile, atingându-le rănile! Scump copil, dacă între tine și părinții tăi s-au așezat munți de resentimente și de răceală afectivă, ridică-te spre cei care te-au adus în ființă, caută durerile lor a le cunoaște și rănile lor a le atinge!

Pentru noi, cei care lucrăm cu oamenii, indiferent dacă o facem sub harul sacerdotal, ministerial sau profesional, fiecare deschidere a vreunei persoane înaintea noastră e o invitație și un privilegiu de a o cunoaște. De multe ori, uităm că cei mai câștigați suntem noi. Pentru că, atunci când cineva vine spre noi și ne vorbește despre rănile lui, ne deschide și drumul spre inima lui. Eu îi iubesc, în chip deosebit, pe toți cei care vin spre mine dezvăluindu-și rănile firii! Ei nu știu că, prin gestul lor, cumva îmi spun că își deschid chiar inimile pentru a-mi face și mie loc înăuntru.

În duminica reconfirmării lui Toma și în toată vremea după aceea să ne deschidem inimile spre Domnul Cristos, iar împreună cu El și laolaltă unul cu celălalt să ne vindecăm de rănile firii, trăind în iubire!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire