pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Ce fel de piatră sunt eu?
- 26 ianuarie 2010 -

În timp ce citeam un material despre pietrele prețioase, am fost uimit mai cu seamă de ipoteza timpurie a genezei perlelor, contestată astăzi: când un firicel de nisip e prins de cochilie, stridia îl acoperă cu sidef, o substanță din ea cu care își căptușește în mod normal cochilia. În afară de perle, toate celelalte pietre, subiectiv considerate "prețioase", au zămislit, în istoria lumii, mituri peste mituri, au fost pricini de scandaluri în lumea "înaltă" sau motive de bucurie; niciodată însă nestematele nu au fost tratate cu indiferență.

Mă gândeam la pietrele din Biblie, la propriu și la figurat. La pietrele care au adus distrugere și moarte. La cele care au arătat drumul, dar nu s-au clintit pe Cale. La pietrele vii care constituie, de când Cristos S-a așezat Piatră Unghiulară la temelia ei, Sfânta Biserică.

Să le luăm pe primele. Pietrele morții. Ștefan, bărbat plin de Duhul Sfânt, e ucis cu ele, devenind primul martir creștin. Înaintea lui, mulți profeți își cunoșteau trecerea la cele veșnice omorâți în felul acesta. Dar pietrele materiale nu ucid singure, ci manevrate de inimi de piatră, de suflete reci, înghețate, pustii, mândre, egoiste, habotnice. Oh, cât de lesne putem fi și noi astfel de pietre! Ne învață Domnul Isus că nu doar luând în mâinile noastre pietre și aruncându-le în alții putem ucide, ci chiar cu atitudinile noastre putem atenta la viața lăuntrică a aproapelui nostru: "Ați auzit că s-a spus celor din vechime: 'Să nu ucizi!'; iar oricine va ucide va fi supus judecății; dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi supus judecății..." (Matei 5, 21-22). Îmi vin în minte trei categorii de persoane care sunt direct vizate de loviturile atitudinilor noastre greșite: greșiții noștri, cei care au ajuns în poziții sociale de noi tânjite, cei a căror existență constituie o mustrare pentru cugetul nostru. Aș insista asupra ultimei clase. De câte ori nu ne-am mâniat pe un semen de-al nostru care "nu-și permite" libertățile pe care noi ni le permitem, punând asupra lui etichete tendențioase: "religios", "îngust", "conservator", "legalist", "ipocrit"? Habar nu avem de luptele lui interioare, de zbaterile lui, de tragismul luptei de a rămâne plăcut lui Cristos, de înfrângerile lui, de nevoia lui de mângâiere, de îmbărbătare, de ascultare, de simțire laolaltă cu el; atâta știm, prezența lui e o ofensă la complacerea noastră în propria stare de lâncezeală spirituală.

De fapt, ce m-a determinat pe mine a medita la subiectul acesta a fost un fragment din predica Papei Benedict, mesaj rostit cu prilejul Epifaniei Domnului: "Mulți au văzut steaua, dar numai puțini i-au înțeles mesajul. Cei care studiau Scriptura în timpul lui Isus cunoșteau perfect Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost în măsură să spună fără nici o dificultate ceea ce se putea găsi în ea referitor la locul în care se va naște Mesia, dar, așa cum spune sfântul Augustin: 'li s-a întâmplat lor ca și pietrelor miliare (care arată drumul): în timp ce au dat indicații călătorilor de pe drum, ei au rămas nemișcați'" (Sermo 199. In Epiphania Domini, 1,2). Pietrele miliare. Arată conștiincios drumul, dar ele rămân nemișcate. E poate cea mai tristă stare: să știi ce trebuie făcut și să faci ceea ce nu trebuie făcut. Pe drept spunea sfântul Paul, sesizând pericolul acesta: "Îmi disciplinez trupul și-l țin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu lepădat" (1 Corinteni 9, 27). Suntem așa de buni la a le spune altora despre Cale, suntem experți la a ne etala credința, dar oare când ne-am întâlnit noi înșine ultima oară cu Domnul Isus? Care a fost ultimul pas pe care l-am făcut din locul spiritual în care eram acum o săptămână, acum o lună, acum un an... acum zece ani?

Iată, în sfârșit, pietrele vii. "...voi înșivă, ca niște pietre vii, sunteți zidiți o casă spirituală, o preoție sfântă, ca să aduceți jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 5). Oricine e în Cristos este, în parte, o piatră vie. Împreună, unul cu celălalt, suntem o casă, o preoție jertfitoare și mijlocitoare, în, cu și prin Cristos. Permiteți-mi să vă expun o ilustrație emoționantă! La o televiziune, în cadrul unei emisiuni pentru oamenii cu handicap, e chemat un comic celebru. Invitatul acceptă, punând însă condiția că nu va sta decât cinci minute. Surpriză însă: trec cinci, zece, șaizeci... de minute și invitatul e încă în fața oamenilor. Nedumerit, producătorul îl întreabă la sfârșitul show-ului: "De ce ați rămas atât de mult timp?" Cu lacrimi în ochi, omul nostru răspunde: "În fața mea, stăteau două persoane cărora le lipsea câte o mână. Ei s-au așezat unul lângă altul, în așa fel încât mâinile lor bune să fie libere, iar trupurile să fie lipite prin partea unde membrele lor superioare lipseau. Când a venit momentul aplauzelor, mâna stângă a celui fără mâna dreaptă s-a unit cu mâna dreaptă a celui fără mâna stângă. Împreună au aplaudat." Interesant, nu? Singuri, nici unul nu ar fi putut aduce jertfa mulțumirii lor. Împreună, au fost în stare... Singuri, suntem doar pietre, fie ele purtătoare de Cristos. Împreună, suntem Casa în care cu drag poposește și vindecă Isus. Ca să stea nu minute, nici chiar ceasuri cu noi, ci o eternitate. Intenționat am trunchiat versetul de mai sus. Înaintea celor scrise, stă cheia prin care dezideratul de a fi pietre vii devine realitate accesibila nouă: "De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, prețioasă înaintea lui Dumnezeu, și voi înșivă, ca niște pietre vii, sunteți zidiți o casă spirituală, o preoție sfântă, ca să aduceți jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 4-5). Vrem să fim pietre vii? Să ne apropiem de Cristos, să-L cunoaștem pe El, și puterea Învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, să ne identificăm cu moartea Lui.

Pietrele morții, pietre miliare, pietrele vieții. Ce fel de pietre suntem noi? Ce fel de piatră sunt eu? Știu că pietrele vii nu vor muri niciodată. De soarta cea din urmă a celorlalte pietre nu sunt sigur. Mai știu că strălucirea pietrelor vii nu e pentru lumea aceasta, ci nestematele acestea scânteiază doar în lumina potrivită a cerului. Știu că pietrele acestea nu pot supraviețui singure, viața lor e Însuși Domnul Isus, măsura cu care se vor goli de conținutul lor e măsura umplerii cu prezența Pietrei Vieții. Și mai știu că Biserica e asemenea unei scoici care nu se teme de firicelul străin de nisip, ci îl acoperă pe acesta cu sidef, născând perla din propria-i durere. Așa și noi, în măsura în care ne vom apropia de Cel care caută permanent de noi a Se apropia, preschimbați vom fi din pietre aducătoare de moarte și din pietre moarte, indicatoare ale vieții, în pietre vii, ocrotiți fiind de Cristos în Biserică, chemați de Cristos la a trăi cu El în Biserică. Și când umbrele vor dispărea, în lumina veșniciei, pietre vii de vom fi, vom deveni alături de Domnul Isus nestematele Împărăției Sale celei fără de sfârșit.

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire