pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Crucea de lângă drum
- 4 martie 2004 -

Am avut ocazia să străbat sate musulmane și evreiești în Orient. Am străbătut multe sate și localități în țară. Se deosebesc din multe puncte de vedere: arhitectură, cultură, sărăcie, vegetație, vorba oamenilor și multe altele. Dar două diferențe mi s-au părut mai aparte. Dacă treci pe lângă un sat musulman vezi cum domină falnic minaretul moscheii. Dacă treci pe lângă satul nostru creștin, domină turnul bisericii. Dar dacă treci pe lângă o localitate evreiască nu domină nimic. Casele sunt toate la fel, încovoiate de acoperișurile grele, aplecate spre pământ.

O a doua remarcă: dacă străbați ulițele satelor musulmane și evreiești, nu vor fi marcate de nimic religios. În satele noastre creștine, însă, vom fi întâmpinați de vechile dar frumoasele noastre cruci sau troițe de lemn de la marginea drumului.

Dacă ne gândim fiecare la satul copilăriei noastre, vom vedea, ca într-o frumoasă amintire, crucile pe lângă care am trecut de zeci de ori și ne-am oprit în fața lor făcând un semn de închinăciune.

Bătrânii noștri, de multe ori, dorind să împodobească satul, sau să pună un străjer lângă fântână, sau un semn de "bun venit" la intrarea în sat, au înfipt aceste minunate cruci în țărâna sfântă a satului. Poate, uneori, fiind făcute din lemn, sub povara anilor și a intemperiilor, erau crăpate, înnegrite, pline de ciuperci. Sau, poate, aceste cruci, putrezindu-le rădăcina, s-au aplecat puțin și s-au rezemat de copăcelul crescut alături. Dar pentru noi erau adevărate relicve, mici sanctuare care impuneau respect. Acel mic țarc care înconjura crucea era un mic loc sfânt.

Îmi amintesc de povestea unei femei din Maramureș, care spunea: "Părinte, noi, după 1948, nu am mai avut biserică. Dar în fiecare zi de sărbătoare, și mai ales în Vinerea Mare și de Paști, eu mergeam seara, după ce se întuneca, la crucea de la capătul uliței, de lângă pod, pe care o făcuse bunicul în anul 1900, și puneam câteva flori. Cred că nu m-a văzut nimeni, dar eu acolo mi-am făcut ani și ani de zile Noaptea de Vinerea Mare și Noaptea de Paști. Crucea aceea a bunicului a fost pentru mine, în anii grei, bisericuța mea. Mai târziu i-am dus și pe copiii mei acolo. Bănuiesc că acea cruce a putrezit prea devreme și din cauza lacrimilor mele...".

În alte sate, creștinii mergeau în procesiune sau se adunau în jurul acestor cruci atunci când treceau prin momente grele: fie secetă prelungită, fie plecau mulți tineri din sat la război, fie se abăteau inundații în sat...

V-ați imaginat vreodată câte rugăciuni s-au spus la aceste uitate cruci, câte lacrimi s-au vărsat la umbra acestor ocrotitori sacri, câte haruri și binecuvântări s-au obținut asupra satelor noastre prin mijlocirea acestor modeste cruci de lemn? Enorm de multe.

Pe de altă parte, mă gândesc că unul dintre cântecele îndrăgite de mulți, în aceste zile din Postul Mare, este acesta: "Cruce sfântă, părăsită / lângă margine de drum, / coperișul tău se strică / cu creștinii de acum." De ce oare ne place tuturor așa de mult? E tocmai un semn că pe toți, care prețuim crucile de la marginea drumului, ne doare că multe dintre ele nu sunt respectate cum ar trebui, sunt lăsate în uitare. Multe au rămas doar cu un braț, multe sunt gata să se dărâme, multe sunt amenințate cu dispariția. Se simte parcă o mai mare indiferență față de aceste arcuri de triumf ale satului nostru. De multe ori vedem că asemenea monumente de istorie ale satului sunt depășite în înălțime de buruieni și arbuști....

Ori eu cred că în îngrăditura crucii, în acel mic țarc ce o înconjoară, ar trebui să fie mereu un strat cu flori, un loc unde se poate îngenunchea pentru o rugăciune, un loc spre care să putem privi cu respect și plăcere. Ba chiar ar fi potrivită și o băncuță pe care să ne așezăm pentru a rămâne câteva clipe în meditație la umbra crucii. Mai mult, în nopțile marilor sărbători să ardă aici o candelă cât de mică!

Cu durere spun că în unele sate crucea de la răspântia drumului fost înlocuită cu diferite alte monumente și statui. Nu spun că nu ar fi tot o manifestare a credinței, dar ne doare sufletul când vedem lipsa de gust și artă a multor asemenea lucrări care nicidecum nu te invită la rugăciune. De multe ori nici nu mai știi ce sfânt e acolo. E nevoie de explicații suplimentare.

Ori crucea nu are nevoie de explicații. Ea ne explică totul prin forma ei, prin simplitatea ei, prin sfințenia ei, prin lemnul ei, prin istoria ei.

În alte sate au apărut multe cruci mari, înalte, zvelte dar de beton. E adevărat că sunt mai rezistente în timp, dar nu vor putea înlocui niciodată crucea de lemn a copilăriei noastre. Crucea de lemn ne vorbește prin fragilitatea și simplitatea ei. Crucea de lemn ne permite să o mângâiem. Lemnul ei e moale în palmă, pe când crucea de beton e rece și zgârie palma care o mângâie. Pe o cruce de beton nu ai să-ți poți pleca fruntea și să-ți plângi durerea și amarul, însă pe brațul crucii de lemn te vei simți mângâiat.

Crucile de lemn de la marginea drumului: refugiu pentru țăranul necăjit, stindardul satului creștin, bucurie în sărbători, monumente ale copilăriei noastre, străjerii sfinți ai satului nostru!

Nu lăsați să se dărâme sau să dispară crucea de la capătul uliței, crucea dragă de la răspântie!

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire