pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Martirii care s-au jertfit pentru ei înșiși
- 23 septembrie 2009 -

Răsfoiam zilele acestea viețile martirilor moderni și privirea mi s-a oprit la un afacerist extraordinar. A plecat de jos - cam ca în mai toate poveștile de succes. La vârsta la care cei mai mulți se gândesc spre ce profesie să se îndrepte, el avea deja o firmă. După doar doi ani firma avea o sută de angajați. Nu a fost dintre cei peste care pică norocul, ci dintre cei care au trudit mereu din greu. Până la 30 de ani avea deja o duzină de firme și un capital impresionant, dar acest fapt nu l-a schimbat deloc: de fapt muncea și mai mult. Cândva, după această vârstă, s-a căsătorit, a avut copii, fără să se lase deturnat de pe direcție, ci continuând cu aceeași dedicare să lucreze mult, enorm de mult. Se spune că avea o carismă extraordinară și că reușea să mobilizeze pe oricine să lucreze chiar și la sfârșit de săptămână. Din păcate soția l-a părăsit după câțiva ani, luând cu ea și copiii. Iar el a murit la 42 de ani, când inima a spus brusc: "poc". Firmele însă îi merg bine și astăzi, pe alte mâini, în multe birouri icoana lui fiind pusă pe perete, iar el dat de exemplu: "Știa ce înseamnă munca! De ați avea măcar o parte din dăruirea lui! Și-a dat viața pentru locul unde lucrați voi acum!"

Am mai dat apoi de o martiră, o adevărată pionieră. Probabil nu există operație estetică pe care ea să nu o fi făcut. Înaltul ei ideal a fost să fie cea mai frumoasă femeie... pe termen cât mai lung. Când ar fi trebuit să își numere nepoții ea făcea încă geloase tinerele prin fizicul ei. A fost pe mai multe coperte de revistă decât oricare vedetă din istoria divertismentului. A murit la 90 și ceva de ani, după o retragere neașteptată din viața publică. Se spune că ar fi murit datorită unei boli de piele, dar noi știm că ea a murit de fapt pentru idealul căruia i s-a dedicat. Numele ei este pe buzele multor femei și este încă un model. Pentru frumusețe nu s-a mai sacrificat nimeni asemenea ei!

Și câte vieți interesante nu găsim acolo. Martiri de toate felurile, fiecare jertfindu-se pentru altceva: unul pentru a avea cel mai înalt hotel din lume, iar altul pentru cel mai mare parc auto; unul pentru a-și satisface cele mai nebune pofte sexuale, iar altul pentru a avea cea mai mare masă musculară (icoanele îl prezintă mai din tinerețe, pentru că mai apoi a devenit... uh... greu de descris... și imposibil de văzut); și sunt și cei puțin mai ciudați dar nu mai puțin meritorii, precum cel care toată viața sa a lucrat să își facă o vilă din scobitori (de la gardul proprietății până la farfuria din care mânca), sau cel care a rămas în istorie ca militant pentru drepturile șobolanilor (firmele de deratizare de ieri sunt astăzi un fel de hoteluri unde aceste creaturi sunt întreținute cu respect până la obștescul lor sfârșit - asta da civilizație!). Cel mai fascinant mi se pare martirul care a trecut cu cea mai mare viteză prin viață (și a sfârșit lipit în bolidul său luxos de un parapet). Nu a rămas nimic după el, decât recordul de a-și fi consumat viața incredibil de rapid.

* * *

Adevărul este că astăzi avem două serii antagonice de vieți de martiri. Sunt pe deoparte martirii idealurilor altruiste. Sunt oamenii care au scris uimitoare istorii de iubire. Oameni care s-au dedicat în mod extraordinar lui Dumnezeu și, prin El și pentru El, semenilor. Sunt istorii de viață care într-o vreme motivau. Pe de altă parte sunt martirii idealurilor egoiste, mai numeroși și mai cunoscuți datorită topurilor Forbes și multor altor publicații, dar și diverselor emisiuni tv. Acolo sunt promovați oamenii care au scris uimitoare istorii de succes. Oameni care s-au dedicat în mod extraordinar propriei persoane, propriilor idealuri. Sunt istorii de viață care motivează astăzi. Și unii și alții au ceva în comun: dedicarea la cote eroice. Și unii și alții au avut idealuri pentru care au luptat cu un curaj uimitor. Și unii și alții au ajuns adesea să plătească cu viața pentru aceste idealuri. Ce face diferența? Privirea: în afara lor sau înlăuntrul lor.

Se spune despre porci că nu pot privi cerul. Devenim oare un neam de porci? Privirea ne este atât de îngreunată încât devine adesea imposibil să ne-o dezlipim de... noi înșine. A devenit atât de demodat a sluji pe altul și atât de prețuit a te sluji de alții. Suntem un fel de struți care trecem prin viață cu capul scufundat în pământ, crezând că astfel nu mai există altcineva decât... noi înșine. Și atunci găsesc firesc să mă ocup de mine. Îmi explic: de altfel îmi sunt dator; e poruncă dumnezeiască să îi iubesc pe ceilalți așa cum mă iubesc pe mine. Acum sunt în faza în care explorez iubirea de sine, după care promit că voi trece să îi iubesc și pe ceilalți ca pe mine. Și ce dacă anii trec? Nu fac decât să mă perfecționez pentru momentul când voi putea trece la pasul al doilea (cei mai mulți nu îl mai fac în veci). Undeva pe drum încep să prind gustul, începe să îmi placă de mine. Mă respect - ce e rău în aceasta? - și îmi doresc mai multe pentru mine. La urma urmelor, la cât muncesc... merit, nu? Și deodată descopăr că am nevoie de hambare în care să depozitez firmele sau mașinile ori poate orele petrecute la clubul de tenis sau în fața televizorului. Strâng tot mai multe lucruri pentru mine, dărâmând hambare vechi și construind altele tot mai mari (uneori mințindu-mă că o fac pentru familia mea și că la un moment dat mă voi opri pentru a mă dedica ei). Până când, pe când mă aștept mai puțin, Dumnezeu îmi spune: "Nebunule! În această noapte voi lua de la tine sufletul tău."

* * *

Avem o prostească tentație de a investi în lucruri pe care nu le putem lua cu noi când vom trece dincolo (pentru că - știți, nu? - vrem, nu vrem, la un moment dat tot vom trece dincolo, schimbând locuința aceasta temporară cu cea veșnică). Cine, știind că timp de câteva luni va locui într-o cameră de hotel, va investi în a-i schimba geamurile, podeaua, în a cumpăra veselă de argint sau televizor cu plasmă? Și atunci de ce oare ne lăsăm impresionați de cei care fac astfel de nebunii, crezând în naivitatea lor că vor sta pe veci la hotel? De ce cădem noi înșine în plasa acestui eroism care ne îndeamnă să avem privirea curbată spre noi, spre interesele proprii? Trebuie să ne dezmorțim gâtul acesta înțepenit. Să privim la cer, să privim la cei de lângă noi. Să fim atenți la idealurile pe care ni le fixăm. Altfel, când ne vom îndrăgi mai mult, vom auzi o voce spunându-ne: "Nebunule..." (Luca 12,16-21).

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire