pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Portretul slujitorului "de Sus"
- 21 septembrie 2009 -

Isus înfăptuise câteva minuni, atât vizând trupul, dar, mai ales, mintea robită a oamenilor aflați în necunoștință de El. Pe unde mergea, stârnea reacții antagonice: inimile sincere Îl priveau drept un mare Om al lui Dumnezeu, fățarnicii lideri religioși ai vremii vedeau în El pretendentul de temut la admirația colectivă a poporului. Doar în inimile rudelor Sale se dădeau lupte cumplite. Ele însele îi cunoșteau de aproape pe Isus, pe Iosif și pe Maria. Știau despre nașterea supranaturală a Domnului, din fecioară; despre profeția lui Simeon; despre "rătăcirea în Templu" a Copilului Isus, căutat cu disperare de părinți, în vreme ce El explica Scripturile ca un mare rabin; despre caracterul Său în care nu se zărea nici urmă de păcat; despre cerurile deschise la botezul Său și prima mărturisire a Sfintei Treimi, făcută de Dumnezeu Tatăl și de Duhul Sfânt, în chip de porumbel; despre minunile Sale, ș.a. Dar totuși, în multe, Isus părea un simplu om. Un om care avea nevoie de hrană, de somn, de părinți, de prieteni. Însă ceea ce îi șoca pe apropiații familiei Domnului era infinita Lui modestie. Se apropia sărbătoarea Corturilor, praznic evreiesc important. Era un moment propice pentru ca Isus, dacă era cu adevărat ceea ce pretindea a fi, să meargă în Iudeea și să-Și facă publică identitatea. "Arată-Te pe Tine Însuți lumii!" (Ioan 7, 4b), L-au îndemnat rudele Sale, chiar ele necrezând în El. Și a continuat această necredință până dincolo de martiriu. Nici la ceas de răstignire aceștia nu erau lângă cruce, solidari, cum s-ar fi cuvenit, cu durerea lui Isus și a Mariei. Maica, singură acum, nu le e încredințată lor, ci ucenicului iubirii, care a luat-o din acea zi la el acasă și a tratat-o ca pe propria lui mamă. Cristos nu a venit însă în lume pentru a căuta închinarea lumii, ci pentru a-L face de cunoscut pe Tatăl, Prima Persoană a Sfintei Treimi. Aceasta este ceea ce n-au înțeles rudele Sale. În ecuația sublimă a Sfintei Treimi, fiecare Persoană o mărturisește pe cealaltă. Tatăl declară solemn că Isus este Fiul Cel Preaiubit, în care Își găsește toată plăcerea. Fiul Îl arată mereu omului pe Tatăl. Iar după proslăvirea Fiului, după înălțarea Sa și pogorârea Duhului Sfânt, Spiritul lui Dumnezeu vorbește mereu și mereu despre Fiul, în afara și, mai ales, înăuntrul ființei născute din El. Vor învăța această lecție rudele Domnului, în ora Rusaliilor lor individuale.

Și pe noi, astăzi, rudele spirituale ale Domnului, ne pândesc aceleași greșeli, în raportarea noastră la Dumnezeu, cum s-a întâmplat în vechime. Citeam, cu câteva seri în urmă, capitolul 8 din Evanghelia după Ioan. Am dat peste versetul 23, în care e relatat cum Isus le spune liderilor religioși ai vremii: "Voi sunteți de jos, Eu sunt de Sus". M-a cercetat cuvântul acesta... Și m-am regăsit în spusele Domnului Cristos. În categoria de jos. Am identificat în viața mea și în cele ale cunoscuților mei câteva erori fundamentale în slujirea lui Dumnezeu și, cum s-ar putea să vă regăsiți și dvs. pe aici, bucuros vreau să medităm împreună la ele. Din capul locului, vă încurajez să credeți în chemarea și responsabilitatea ce vă sunt încredințate de Însuși Cristos în slujirea Lui, indiferent dacă sunteți sau nu păstor de suflete.

Slujitorul "de jos" se glorifică pe sine, cel de jos; slujitorul "de Sus" Îl glorifică pe Cel de Sus. "Cine vorbește de la sine însuși caută gloria lui însuși; dar Cine caută gloria Celui care L-a trimis, Acela este adevărat și în El nu este nedreptate" (Ioan 7, 18). Un compozitor creștin obișnuia să spună: "Să avem grijă să nu ne folosim noi de Numele lui Isus, ci să-L lăsăm pe El să se folosească de numele nostru". Mândria este cea mai mare amenințare pe care o are de înfruntat slujitorul devotat al lui Dumnezeu. Nici nu ne dăm seama cum dreptatea lui Cristos în noi devine, în mintea noastră, dreptatea noastră, cum sfințenia Lui în noi devine virtutea noastră. Atunci când pierdem din vedere că nu suntem nimic și că singura noastră valoare e prezența Lui în noi, iar aceasta nu ni se datorează nouă, ci e meritul Lui exclusiv, alunecăm pe panta mândriei. Și de suntem încercați peste măsură, de suntem în încurcături neimaginabile, de strigăm la Dumnezeu de mult timp și nu primim răspuns, de am devenit prea aroganți, prea cârcotași, prea critici la adresa celorlalți, problema este că e prea mult "suntem" în noi. Suntem prea mult. Și când suntem, Cel ce Este cu adevărat nu mai încape. Am avut ocazia să întâlnesc de curând un om care se credea devotat lui Dumnezeu. El mi-a povestit cum soția preotului bisericii din care făcea parte l-a certat într-o zi pentru că el crede că e mântuit și că nu se poate ca a lui convertire să nu-l ducă în cer. Concluzia lui a fost: "vezi: dacă nu ești curat, nu ai îndrăzneală să crezi în mântuirea ta". El se credea curat, prima greșeală. El o credea pe femeie murdară de păcat, mult mai jos decât era el, a doua greșeală. Dar, cu mici nuanțe distincte, la fel facem și noi. Oridecâteori îi vedem pe alții mai păcătoși decât noi, oridecâteori găsim motive de justificare a propriei rebeliuni, oridecâteori nu mai vedem în noi nici un ungher întunecat care să ne facă să spunem că am păcătuit mai rău decât dobitoacele, nu suntem mai neprihăniți, ci mai miopi spiritual. În realitate, începem să fim abia când învățăm să nu mai fim.

Slujitorul "de jos" coboară învățăturile lui Dumnezeu la nivelul lui, slujitorul "de Sus" se înalță el la statura adevărurilor sfinte. "...va fi un timp când nu vor suporta învățătura sănătoasă, ci, dorind să-și desfăteze urechile, își vor strânge o mulțime de învățători după poftele lor; și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor abate spre basme" (2 Timotei 4, 3- 4). Dacă astăzi împlinim doar ce dorim din ce ne este descoperit și nici măcar nu ne dăm seama că e greșit ceea ce facem, am coborât prea mult Adevărul. Într-o așa măsură l-am coborât, încât, în loc să ne elibereze, ceea ce trăim din el ne face de două ori robi: robi ai firii noastre neîmblânzite și robi ai cunoștinței perceptelor divine, a căror neîmplinire ne crește doar simțământul vinovăției, nu pe cel al libertății lăuntrice. Prima treaptă e să trăim noi înșine Adevărul trunchiat. A doua este să îi convertim și pe alții, care caută în noi călăuzire spirituală, la felul nostru de a gândi. A treia este să-i rănim, expunem, discredităm pe cei care Îl caută încă, sincer, pe Isus: "Păzitorii care cutreieră cetatea m-au găsit, m-au bătut, m-au rănit; păzitorii zidurilor mi-au luat vălul" (CC 5, 7). Atunci când, cu onestitate, acceptăm Adevărul în plinătatea lui, avem pace, suntem noi înșine corect călăuziți înspre cer, suntem candele în noapte pentru toți pelerinii spre Cetatea Cerească.

Slujitorul "de Sus" Îl glorifică pe Cel de Sus și se înalță el însuși la altitudinea lucrurilor de Sus. Și chiar făcând acestea, își aduce aminte de următoarea pildă. Un călugăr avea o barbă, de care era tare mândru. În fiecare zi, își privea barba, încântat fiind mai mult și mai mult de a ei frumusețe. Într-o zi, dându-și seama că propria barbă a devenit un idol, se hotărăște să și-o taie. Tristețea de pe moment e înlocuită treptat cu o nouă bucurie: "nu mai am barbă. Am tăiat barba pe care o aveam, atât de mult Îl iubesc pe Dumnezeu!" Din nou, mândria își face loc, sub o altă formă.

Să cutezăm, așadar, a înainta spre cele de Sus, deplin conștienți fiind, însă, că între noi, cei de jos, și Dumnezeu, Cel de Sus, e cale de o cruce, cale pe care numai Cristos, supărătorul de modest Cristos, a putut-o parcurge!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire