pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Cântarea Cântărilor
- 10 septembrie 2009 -

"- Ce înseamnă tăcerea? Tăcerea înseamnă să stai singur
și să te ferești de săgețile arzătoare ale propriilor gânduri"
Pateric

Un afacerist american de succes, creatorul multor materiale de dezvoltare personală, povestește cum, într-o zi ce se anunță obișnuită, e martorul unei scene deosebite, la recepția unui hotel. Un bărbat cunoscut în State face o rezervare pentru o anumită cameră de hotel. E ziua prezentării sale pentru a-și lua în primire camera, iar hotelierul este întâmpinat cu o altă cerere: "- Nu mai vreau camera X, acum vreau camera Y!" Zâmbind, funcționarul îi răspunde: "- Îmi cer scuze, dar nu vă pot oferi decât camera rezervată de dvs.". "- Cum", izbucnește domnul important, "nu știți cine sunt eu?" "Ba da, însă chiar nu vă pot da o altă cameră". După o serie de invective la adresa recepționerului, grandomanul nostru pleacă, fără să-și mai ia vreo cameră. Afaceristul, care a urmărit toată scena, începe să își facă griji cu privire la felul în care va fi servit de funcționar, după ce acesta din urmă a fost enervat la culme de clientul anterior. Se apropie cu sfială de ghișeu și... surpriză: zâmbetul e tot pe fața celui mai devreme ofensat, servirea sa e impecabilă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Afaceristul nu rabdă și-l întreabă: "- Cum reușiți să rămâneți așa de calm?". "- Foarte simplu. Știind că domnul de dinainte nu are nimic cu mine. Reacțiile dumnealui arată că are o problemă cu stima de sine, sau poate tocmai s-a certat cu soția, cine știe? Poate că e deprimat și boala îl face irascibil. Eu nu am fost decât un pretext pentru a se descărca, nicidecum cauza". Ce mod pozitiv de a gândi, nu?

Gânduri, gânduri, gânduri. Ne asaltează mintea fără încetare. Nasc emoții, întrețin sentimente, pasiuni sau vicii. Rămân ascunse celorlalți sau se materializează în acțiuni care ne înalță sau ne doboară, îi binecuvântează sau îi blestemă pe cei de lângă noi, Îl slăvesc sau Îl hulesc pe Dumnezeu.

Un preot își amintea cum, pe vremea când era tânăr ostaș, cea mai grea zi a fost cea în care a fost nevoit să stea de strajă, vreme îndelungată, singur, în picioare, cu pușca la șold. Nu ostenitoarea stare de veghe, nici teama, nici postura incomodă nu l-au deranjat. Ci gândurile care-i treceau prin minte. "Îmi aminteam toate păcatele pe care le-am făcut, din copilărie până în prezent. Ba chiar îmi treceau prin minte și greșeli pe care nu le-am comis eu, dar care, parcă, deveneau acum ale mele", relatează fostul soldat. Același lucru îl confirmă creștinii care au suferit detenția și sfinții, înainte și după experiențele mistice: cea mai mare bătălie o ai de dus cu propriile gânduri.

Trăim însă vremuri de paranoia, de suspiciozitate, de interpretativitate, de neîncredere în semen. E de ajuns ca cineva să ne evite într-o zi sau să ni se adreseze pe un ton mai tăios și imediat ne încărcăm armele gândirii cu toate gloanțele criminale ale ideilor distructive. Și culmea, cele mai urâte gânduri lovesc în persoanele pe care ar trebui să le apreciem cel mai tare. Cineva spunea despre soția sa că, oridecâteori el greșește, ea devine "istorică": îi aduce aminte de toate erorile din trecut. Nu la fel ar sta treaba dacă ea ar împlini o înțeleaptă spusă a părinților Bisericii: "căsătoria nu este o dictatură a unuia împotriva celuilalt, ci este împreună răstignire pe cruce". Iar de pe cruce, nu poți striga împotriva greșitului tău. Poți doar să rostești cuvintele mântuirii: "- Tată, iartă..."

Știți, dincolo de acestea, sunt unele personalități bolnave care gândesc rău despre tine atunci când le faci cel mai mare bine. Parcă pândesc greșeala ta, pentru a te sancționa, iar atunci când nu există eroare în a ta raportare la ei, inventează ei ceva, pe loc.

În toate aceste cazuri, când ale noastre gânduri negre cu privire la alții sunt justificabile sau când nu sunt, care ar fi atitudinea corectă? Întâi de toate, ca și creștini, poziția noastră ar trebui să fie cea de deasupra tuturor gândurilor celorlalți: pe cele de mărire, să nu le așezăm în vatra mândriei, celor de ocară să nu le permitem a ne spulbera pacea. Apoi, nu putem avea controlul gândurilor celorlalți, dar putem fi atenți la ale noastre. Max Lucado scria: "Trăiești într-o lume de piatră, dar nu trebuie să trăiești cu o inimă împietrită". Dacă reacționăm gândind despre cei pe care îi considerăm vrăjmași cum gândesc ei despre noi, nu suntem cu nimic deasupra lor, nici uman, nici spiritual. Noi suntem datori chiar să ne rugăm pentru cei care ne greșesc, ca ei să fie schimbați și mântuiți în ceasul pășirii lor în veșnicie. Trebuie să ne rugăm pentru întoarcerea lor la Cristos nu de dragul liniștii noastre, ci de dragul iubirii Domnului nostru care cu atât tânjește să se împartă lor, cu cât a lor nevoie de dragoste e mai adâncă în ei.

În toate situațiile însă în care suntem pe cale de a fi distruși de gândurile noastre, indiferent de ce natură sunt ele, ni se propune o soluție de izbăvire: aceea de a cultiva în noi gândul lui Cristos. Calea sigură spre gândul lui Isus e renunțarea la o armă nocivă pentru a ne înarma cu una salvatoare: să aruncăm săgețile arzătoare ale propriilor gânduri și să luăm cu noi sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia are această putere: când o citim, în spiritul credinței, gândurile sinelui pervertit se sting, iar cele curate ale duhului se aprind în noi. Ne spune aceasta sfântul autor al Epistolei către Evrei: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, pătrunzând până la despărțirea sufletului și a spiritului, a încheieturilor și a măduvei, și în stare să judece gândurile și intențiile inimii..." (Evrei 4, 12).

Să lăsăm tăcerea și pacea duhului nostru să învingă zgomotul propriilor gânduri! Prin Cristos, Domnul nostru!

Doamne Isuse, cuget neîntinat, gând neînfrânt, Tu ne cunoști pornirile inimii și până și cele mai ascunse gânduri se înfățișează deslușit științei Tale. Tu, Dumnezeu fără pată, Om ispitit in toate asemeni nouă, sfânt, dar blând, drept, dar îngăduitor, Preot Măreț și Miel Smerit, acoperit de slavă, dar purtând în Trup rănile noastre, Tu, singura noastră speranță la mântuire, ai toată puterea și dorința să ne ierți și să ne înnoiești. Așează, Doamne, gândul Tău în noi, ca să știm a trăi frumos, a ne păzi pe noi înșine de uneltirile minții noastre, a-i ocroti pe ceilalți și, prin toate, a Te glorifica pe Tine, Cel ce locuiești în fericire, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire