pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Cei din jur nu sunt perfecți
- 11 august 2009 -

Nu știu cum sunteți dvs., dar eu sunt sceptic la orice carte care are în spate filosofia prosperității. Știți dvs., acele materiale care ne spun cum putem deveni bogați și faimoși peste noapte. Nu le agreez în totalitate, deși, dacă-mi sunt recomandate, le citesc. În ultima carte de genul acesta lecturată, am găsit însă și un paragraf care m-a inspirat pentru reflecția aceasta. Redau câteva idei: "marea limitare a lui Ted era următoarea: se aștepta ca cei din jur să fie perfecți. Pe Ted îl deranjau multe lucruri mărunte, cum ar fi greșeli gramaticale, oameni dezordonați, prostul gust în vestimentație. Ne-a întrebat dacă îl putem ajuta să-și vindece slăbiciunea. I-am sugerat trei lucruri. 1. Să recunoască faptul că nimeni nu e perfect! Unii sunt mai aproape de perfecțiune decât alții, dar nimeni nu este perfect. Cea mai umană calitate a oamenilor este că fac greșeli, tot felul de greșeli. 2. Să recunoască dreptul celuilalt de a fi diferit! Nu vă substituiți niciodată lui Dumnezeu în legătură cu nimic din ceea ce faceți! Nu îi antipatizați pe ceilalți pentru că au obiceiuri diferite de ale dumneavoastră sau pentru că preferă altfel de haine, o altă confesiune, alte partide sau alte mărci de mașini! Nu trebuie să fiți de acord cu ceea ce face celălalt, dar nu trebuie să-l antipatizați pentru acțiunile sale! 3. Să nu fie un moralist! Majoritatea oamenilor urăște să i se spună: 'N-ai dreptate!' Aveți dreptul la propria părere, dar uneori e mai bine să v-o păstrați pentru dumneavoastră. Tod a aplicat conștiincios aceste sugestii. La doar câteva luni, privea lumea altfel. Acceptă acum oamenii așa cum sunt: nici 100% buni, nici 100% răi. 'În plus', spune el, 'lucrurile care mă scoteau din sărite mă amuză acum. Mi-am dat în sfârșit seama că lumea asta ar fi tare plicticoasă dacă am fi cu toții la fel'."

De pe vremea regimului de tristă amintire, păstrăm în conștiința colectivă această metehnă ontologică: "să fie toți la fel!" Imperativul acesta parazitează și apoi paralizează relațiile interumane la orice nivel. Omorâm orice e distinct de noi, încă din cocon. Culmea este că nu prea găsim momente de conștientizare - că și la introspecție stăm mai prost -, de îndreptare nici nu mai vorbesc. Deunăzi, un prieten scump îmi spunea că a asistat emoționat la o scenă de injustiție, într-un metrou din capitală: o doamnă de etnie romă s-a așezat pe locul din fața unui bărbat, prea mândru de rasa sa pentru ca evenimentul cu pricina (cât se poate de firesc) să nu-l facă să izbucnească în ropote de acuze nejustificate la adresa dumneaei.

Ca implicat în relațiile dintre creștinii de diverse denominațiuni și cunoscător de aproape, prin mila Domnului, a vieții creștinilor trinitarieni din majoritatea confesiunilor din România, o spun deschis: microbul așteptărilor nerealiste din partea semenilor diferiți de noi a pătruns adânc în noi, între noi. Mă abțin să dau exemple, dar vă provoc la un exercițiu: gândiți-vă, dacă sunteți catolic, la un ortodox și la un protestant! Puneți-vă apoi întrebarea: "ce nu îmi place la ei?" Dacă sunteți protestant sau ortodox, faceți aceeași temă, inversând confesiunile. Dar stați puțin că merg prea departe! Gândiți-vă nu mai departe de parohia dvs.! De la preot în jos, găsiți multe imperfecțiuni, așa-i?

Știți de unde vin năzuințele de perfecțiune a semenilor noștri? Dintr-o mascată conștiență a propriei noastre imperfecțiuni. Să ne gândim la Domnul Isus: nu întâlnim, în paginile Scripturii, nici o sancționare a celor diferiți în limitele moralității. Cristos a fost un nonconformist, privind lucrurile din punct de vedere omenesc. Și-a găsit plăcerea în compania oamenilor ciudați, disprețuiți social, foarte departe de perfecțiune. Dar a fost ceva care I-a limitat acțiunea: mândria umană. Acolo unde e mândrie, nu e loc de Cristos. Acolo unde e mândrie, nu e loc nici de oameni. Mândria te transpune, oricât de religios te consideri, pe un loc mai de jos decât toți marii criminali ai lumii care nu s-au convertit niciodată. Mândria Îl oprește pe Cristos de la a te mântui, iar pe aproapele tău de la a te iubi.

Cum putem scăpa de microbul așteptărilor nerealiste în ceea ce-i privește pe oameni? Cultivând în noi gândul Domnului Isus. "El, deși avea chipul lui Dumnezeu, nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca pe un lucru care, odată apucat, să nu-l mai lase, ci S-a golit de Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 6-7). Auziți? El, deși era Dumnezeu, nu Și-a trâmbițat perfecțiunea. El era perfect și totuși i-a iubit pe toți imperfecții. Noi suntem imperfecți și nu-i iubim nici pe Cel Perfect, nici pe cei imperfecți, ca noi. Dacă ne vom privi pe noi înșine în adevărata lumină, identificându-ne imperfecțiunile, avem șanse serioase să ne tămăduim. Apoi, ne putem vindeca de infecția dorințelor noastre nechibzuite cu privire la oameni, aplicând prețiosul dicton al unui părinte bisericesc de răsărit: "Urăște păcatul, iubește păcătosul!" În zilele noastre, am cam inversat ordinea... Valoarea unui om se întinde dincolo de acțiunile lui! Cel mai nedemn, în a mea concepție, de harul divin, are același preț cu al sufletului meu pentru iubire, pentru mântuire. Și apoi, un alt mijloc prin care putem scăpa de așteptările de perfecțiune umană a altora este înaintarea în sfințenie. Progresul într-o relație vie, reală, de comuniune cu Domnul Cristos va mătura în noi mizeria personală și va aprinde focul iubirii pentru toți oamenii, indiferent de nație, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute.

Nu aplaud nicidecum acele biruințe personale expuse de unii confesionaliști în mesajele lor, difuzate prin toate mijloacele cu putință. Cred, din toată inima, în victorii spirituale. Dar acea catalogare fatalistă a celor aparent învinși în pierduți veșnic îmi miroase mai degrabă a mândrie decât a spiritualitate autentică. Cred, din toată inima, în spusele unui preot: "să nu considerați pe nimeni irecuperabil". De sunt cei de lângă noi victorioși și pe noi ne supără biruința lor, problema e la noi. De sunt cei de lângă noi înfrânți, să le fim alături, amintindu-ne mereu că, oricât de diferiți am fi, suntem din același aluat, din aceeași "neființă, dar o neființă care strigă la Dumnezeu" (Rafail Noica).

Cei din jur nu sunt perfecți. Noi nu suntem perfecți. Unul singur a fost Om Perfect. Și de la El vine speranța că, într-o Zi, și noi, și alții, vom fi perfecți. De vom ajunge acolo, fi-vom însă uimiți să constatăm că în Paradis nu-i ca-n comunism: poți fi perfect fără a fi identic cu cel de lângă tine. Iar pentru noi, cei doritori de Cer, e cazul să învățăm azi lecția iubirii aproapelui, în ciuda diferențelor dintre el și noi. Dacă nu am ucide, cu așteptările noastre exagerate, ființarea spirituală omidică a aproapelui nostru, de acolo ar ieși un fluture sublim, cutezând să zboare spre infinit. Să fim solii ale vieții, nu mijloacele morții! Prin Domnul Cristos, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire