pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Dragostea Lui e spațiul libertății personale
- 30 aprilie 2009 -

Călătoresc spre Timișoara. Nu știu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viața mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulțumirea îmi otrăvește mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brățări și haine "cool", discutând senini despre ce-i în lună și în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viață nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie și de pace, așa cum mi se propovăduise?

*

Primii apostoli ai Învierii sunt femeile mironosițe. Venite cu miresme la mormântul lui Isus, sunt întâmpinate cu vestea revenirii la viață a Domnului, fiind trimise la cei ce, curând, vor fi stâlpii pe mărturia cărora se va construi Biserica. De aceea, femeile acestea sunt apostoli ai apostolilor, cum frumos spune patristica. Cele trimise la cei trimiși. Acum mă duc cu gândul la atâtea și atâtea femei care continuă să fie, pentru soții, copiii și părinții lor, apostoli ai Învierii! Surorilor purtătoare de Cristos, continuați să lucrați în același spirit cu cel al femeilor mironosițe! Ele ieri, frățiile voastre astăzi, împărțiți mireasma Învierii într-o lume care nu cunoaște decât duhoarea morții în păcat și în necredință!

Pe drumul spre Emaus însă, următorii care vor experimenta miracolul Învierii sunt doi tineri, ucenici ai lui Cristos, călătorind cu gândul la cele petrecute cu învățătorul și profetul lor. Peste aceasta, sunt tulburați încă de un zvon pe care l-au răspândit niște femei neînsemnate, cum că Isus a înviat. Domnul Isus îi întâmpină, îi însoțește în pelerinajul lor, fără a-Și dezvălui identitatea. Le răspunde tuturor nelămuririlor lor, explicându-le din Scripturile (pe care ei înșiși le cunoșteau foarte bine) tot ceea ce era cu privire la răstignirea și Învierea Lui. Ajunși la locul de popas, fascinați că acum înțeleg ce cunoșteau în slovă, Îl invită pe Cristos să rămână împreună cu ei, căci este spre seară și ziua necunoașterii aproape s-a sfârșit. La frângerea pâinii, Isus li Se arată. Era necesar să le lămurească toate îndoielile, înainte de a-Și dezvălui identitatea. Era necesar să vadă cu mintea, pentru ca apoi să vadă cu ochii.

În încăperea ferecată, stau strânși ucenicii, purtând în suflet imaginea celei mai mari dezamăgiri, cauzate de stingerea Domnului speranței. Oscilează acum între temeri, îndoială și credință, la auzul veștii așa-zisei Învieri. Isus, cu trupu-I de slavă, pătrunde în refugiul lor, confirmându-le Învierea și înviind, totodată, sufletele lor. Toma nu se află însă printre ucenici, iar atunci când revine cere dovezi palpabile ale Sfintei Învieri: "Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cristos Se arată din nou, risipind îndoielile lui Toma cu dovezile solicitate de el pentru a crede.

Și iată unde vreau să ajung! Cristos e viu, cu adevărat! Dar ce folos ar avea învierea Lui istorică, dacă n-ar deveni înviere personală? Cristos nu a venit în lume să schimbe istoria. El a venit să schimbe inimi. De aici, arătările Sale, pline de răbdare și de tact, tuturor celor doritori să se mântuiască! Putea Cristos să Se arate în slavă, fără a le cerceta inimile, fără a-i face să-și verse lăuntrul, fără să-i audă rostind grelele cuvinte ale necredinței. Dar Isus nu-I bădăran, asemeni nouă, nici habotnic, nici egocentric. Chiar și-n Înviere, respectă libertatea fiecăruia de a-L alege, în deplină cunoștință de cauză.

* *

Călătoresc spre Timișoara. Nu știu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viața mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulțumirea îmi otrăvește mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brățări și haine "cool", discutând senini despre ce-i în lună și în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viață nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie și de pace, așa cum mi se propovăduise? Meditând la toate învierile personale ale celor care L-au întâlnit pe Isus înviat, mi-a venit și răspunsul. Morțile de martiri ale ucenicilor (apostoli) arată că primirea Celui Înviat nu transpune instant în Raiul lui Dumnezeu. Am fost învățat, cu bune intenții, că primirea lui Cristos înseamnă tămăduirea vieții, în toate aspectele ei. Vulnerabilitățile dispar, bolile se vindecă, prilejurile de păcătuire se risipesc, căderile nu au loc, încercările nu mă ating. Însă... Isus nu mă vrea fericit aici, ci mântuit. Isus nu mă vrea client, ci iubit. Drumul Lui nu e deloc cel pe care, din impulsul cărnii, îl zugrăvesc anumite denominații: cu bufoni la amvon, cu rock în slujbă și tresăltări extatice ale firii [1]. Primirea lui Cristos, Cel Înviat, înseamnă răstignire: dureri, lacrimi, sânge. Și-n toată suferința crucii, bucuria comuniunii cu Cristos. Călătoresc ca pelegrin, printr-o viață grea, care, de fi-va în El, mă va conduce în eterna-I Sfântă prezență. Sunt întrebat adesea, de pacienții care Îl întâlnesc pe Cel Înviat, dacă pot întrerupe medicația după convertire [2]. Le spun că se vor întoarce la aceeași viață, dar, de aici înainte, nu o vor mai traversa singuri. Iar a doua învățătură este cea căreia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îi dădea glas, în Sfânta Săptămână recent parcursă: "dragostea Lui e spațiul libertății noastre". Dragostea Lui e cea care Îl face să Se retragă în dimineața păcatului primordial, când, bătând la porțile inimii lui Adam, nu mai găsește loc pentru sălășluire. Dragostea Lui e cea care Îl face să devină văzut doar la frângerea pâinii, la care e invitat să rămână. Dragostea Lui Îl face să Se limiteze la a bate doar la inima mea, deși poate pătrunde și prin ușa încuiată. Dragostea Lui îmi dă bucuria și puterea de a fi altfel decât colegii mei de călătorie, deși sunt om, ca ei, ca mine cel de dinainte de a-L întâlni. Și, slăvit să-I fie Numele, dragostea Celui Înviat e spațiul libertății mele depline, într-un trup și într-o lume care mă vor rob, iar nu slobod.

 

[1] Deși nu agreăm stilurile de închinare ale altor creștini, trebuie să fim atenți a nu nega că, și în mijlocul lor, Cristos poate lucra. Desigur, trebuie susținut adevărul, în cazul acesta relevat fiind de practica primilor creștini și apoi de tradiția liturgică a două milenii de existență. Orice cunoaștere însă, din partea noastră, ne responsabilizează pe noi la trăire intensă cu Domnul Isus și la îngăduință față de frații noștri, greșiți în anumite puncte, fiind conștienți că ce avem bun nu vine de la noi, ci de sus, prin Cel care s-a îngrijit a ne da mijloacele necesare viețuirii din belșug în El. Să nu folosim frumoasa revelație ca armă împotriva lor, ci să-i iubim, așa cum noi iubiți am fost ieri, pe când umblam în necunoașterea voii Lui!

[2] Sunt cazuri în care convertirea, adânca experiență a căinței, mărturisirii și întoarcerii din păcat, se soldează cu minuni în viața celui căit: vindecarea unor boli incurabile, fizice și mentale, o familie binecuvântată, un serviciu bun. Aceste minuni sunt însă personale și excepționale, nereprezentând linia generală a vieții tuturor credincioșilor. Ideea pe care doresc să o întăresc este aceasta: trebuie să-L căutăm pe Cristos pentru ce este El, nu pentru ce ne dăruiește El!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire