pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Smerita înțelepciune
- 5 aprilie 2009 -

"- Să știi că oamenii din biserica noastră sunt împotriva intelectualilor", îmi spunea dirijorul corului comunității ecleziale de care aparțin, el însuși absolvent a două facultăți, medic și muzician talentat. Am cugetat asupra celor spuse... Desigur că oamenii din Biserica Creștină au avut păreri diferite despre intelectuali, adesea antagonice, în două milenii de tumultoasă existență. Și desigur că pot fi adevărate anumite acuze aduse intelectualilor. Și, ca în orice domeniu, înțelepciunea revelată nouă în Sfânta Scriptură ne poate lămuri în această privință.

Oare este creștinismul incompatibil cu intelectualitatea? Sfântul Pavel afirmă chiar, vorbind în numele Bisericii Primare, că nu sunt mulți înțelepți "potrivit cărnii", în felul lumii, printre credincioși (1 Corinteni 1, 26). Lucru care ar trebui să ne ducă cu gândul la două chestiuni. Una ar fi că dintre primii convertiți, cei mai mulți erau oameni simpli, care nu au beneficiat de înalte studii la școlile (am fi uimiți să remarcăm cât de serioase) ale vremii. Cei mai mulți. Erau și intelectuali. Apoi, remarca "potrivit cărnii" ne arată că poate exista și o altfel de înțelepciune decât cea intelectualistă, înțelepciunea duhovnicească, adică cunoștința și priceperea practice și operante în spiritul unei ființe trezite la viață de Domnul Cristos. Nu, sunt sigur că Isus iubește intelectualii, la fel ca și pe toți ceilalți. Mai mult, e o galerie întreagă de oameni învățați de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Sa de mântuire a omenirii căzute și de înnoire a tuturor lucrurilor după chip ceresc. Însuși sfântul Pavel era un învățat, "cu inimă de evreu și cu minte de grec", după cum spun unii.

Și totuși, să fie oare puțină dreptate în cele afirmate împotriva intelectualilor de unii dintre confrații noștri? Da. Vedeți dvs., toate tainele celor văzute și nevăzute își găsesc deslușirea în Cristos. Isus este revelat în Scriptură ca fiind Cel din care, prin care și pentru care sunt toate lucrurile. E de ajuns să privești doar cerul înstelat, să miroși crinul parfumat, să vezi cum din omidă iese un fluture liber să zboare, să asculți o simfonie frumoasă, să urmărești păsărelele migratoare, cum știu ele să vină pe ale noastre meleaguri și să plece spre țări călduroase la vreme, împreună, alături de minunea de a exista tu însuți, de a citi și de a pricepe cele scrise aici, ca să realizezi că există un Creator care le-a rânduit pe toate înțelept. Apoi, apropiindu-te cu sinceritate de Dumnezeu, El îți arată și modul prin care le-a făcut și le ține în ființă, adică prin Cristos Domnul. Dacă omul ar fi înaintat pe această linie revelată a lui Dumnezeu, ar fi dobândit o cunoștință reală, autentică, veridică. Dar cum omul L-a exclus pe Dumnezeu din ecuația cunoașterii, domnul veacului și al celei mai mari părți din omenire, marele înșelător, diavolul, a otrăvit cunoașterea, oferind răspunsuri false. Iată de ce o bună parte a științei poartă emblema minciunii! Iată de ce teoriile științei se schimbă de la o zi la alta, dovezi așa zis științifice le anulează pe cele existente! Pentru că înțelepciunea lumească a închis porțile revelației autentice. A spus că nu există Creator, că toată creația e rezultatul întâmplării. Că Dumnezeu e acel substitut la nevoile omului și că dorința de apropiere de El ține de aspirația după Absolut. Mulți oameni de știință autentici gândesc că această teorie a întâmplării e o contradicție în termeni, că sfinții sunt schimbați într-adevăr și nu trăiesc doar iluzia transformării lăuntrice, că absolut orice nevoie își are un echivalent în lumea reală și că fără un Absolut nici nu s-ar discuta relativul. E o cursă în care cade cel care crede că are o cunoștință mai mare ca a altuia. Cu precădere, pică în aceasta intelectualul mediocru, adică cel care consideră că, dincolo de a lui știință, nimic nu este. Adevăratul om de știință, chiar în necunoaștere de Dumnezeu, își dă seama că există întotdeauna "un dincolo" de înțelepciunea sa. Și tocmai acest "dincolo" îl conduce la descoperirea lui Dumnezeu. Nu știu dacă ați observat, mândria e întotdeauna felul de exprimare al pseudovalorilor, al mediocrilor și al proștilor. Adevărații înțelepți ai lumii noastre sunt smeriți.

În acest punct, se vede clar că avem în față doar două feluri de înțelepciune: înțelepciunea drăcească, lumească, umanistă, seculară și înțelepciunea duhovnicească, divină, revelată, cristică, umilă, smerită. Astăzi, creștinismul duce lipsă de înțelepți spirituali, dar e suprasaturat de înțelepți drăcești. Dacă mulți "cărturari" din Biserică, autointitulați creștini, pun la îndoială existența lui Dumnezeu în Sfântă Treime, întruparea sau învierea lui Dumnezeu Fiul, existența sfințirii sau chiar a minunii, în sine, e pentru că ei cunosc într-un fel firesc slova revelației divine, dar nu-i înțeleg spiritul. În altă ordine de idei, nu e nici o mirare că primele puncte misionare creștine sunt astăzi fortărețele religiilor păgâne, creștinismul însemnând, înainte de orice, întoarcerea omului la Dumnezeu prin Cristos; el nu e un set de norme de abstinență de la păcat, ci putere de conștientizare și de luptă cu păcatul; el nu e moștenire socio-culturală sau familială, ci alegere bine consimțită, deplin informată și absolut liberă a lui Cristos.

Atunci când ne hotărâm să-L urmăm pe Domnul Isus, deschidem în noi drumul dezvoltării înțelepciunii duhovnicești. Deși, primordial, acest fel de înțelepciune are de-a face cu relegarea noastră de Dumnezeu, Dumnezeu începe să dezvolte înțelepciunea noastră în toate domeniile vieții. Oameni simpli, abia cunoscători ai literelor, reușesc să citească Scriptura regulat, o mai și înțeleg, după care ajung să lectureze și să judece orice carte. Părinții care-L au ca Tată pe Dumnezeu sunt, pentru copiii lor, psihopedagogi de neegalat. Evreii și creștinii sunt cei mai înțelepți în ale lor slujbe (și eu cred că avem nevoie, ca și credincioși, să ne lăsăm mai mult prelucrați de Dumnezeu în a fi cei mai buni în toate, implicit în ale noastre profesii).

Oh, dar prea mult lucrăm firesc cu chestiuni suprafirești! Oh, dar prea ușor folosim cunoștințele noastre despre Cristos în a-i secera pe cei necunoscători de El... Prea lesne îi desconsiderăm pe cei mai puțini pricepuți în ale lor slujiri... Prea ușor căutăm elemente în învățătura noastră religioasă ca să ne arătăm mai deștepți, mai sfinți, mai "în Cristos", mai îndreptățiți să primim și să nu dăm... Unde și cum suntem noi? Undeva "prea sus" pentru a fi ridicați de Dumnezeu, "prea curați" pentru a fi spălați, "prea înțelepți" pentru a fi învățați cuvintele vieții. Înțelepciunea smerită va ști să se plece mereu, să-și recunoască permanent sărăcia, să stea la picioarele lui Isus, sorbindu-I vorbele, să-I atingă cu temere și din spate poala hainei, să nu se ridice pe sine, ci mai degrabă să condamne eul. Smerita înțelepciune va dori să stea la sânul Domnului Isus ca o mioară conștientă de pornirea rătăcirii de turmă, coborând doar pentru a le arăta cu gingășie și delicatețe suratelor mai mici că cel mai cald locșor e brațul Păstorului și cea mai dulce pășune e în Grădina Lui. Chemarea la înțelepciunea Lui are de-a face cu noi, cu tine și cu mine, indiferent de cât de școliți sau neșcoliți, intelectuali sau neintelectuali suntem. Căci, înainte de orice, smerita înțelepciune ține de raportarea noastră, a fiecăruia în parte, la Domnul Cristos, Înțelepciunea lumii!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire