pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Diplomația toporului
- 22 martie 2009 -

"Eram la aeroport, în Sibiu...", își începe povestirea Betty, o consilieră de origine canadiană, venită în România pentru a pregăti formatori în psihoterapia creștină. "În jurul meu, oameni foarte grăbiți. Se împingeau, se apostrofau... Eu căram două bagaje voluminoase și foarte grele. Cu amabilitatea mea, de sorginte socio-culturală, mă dau la o parte, lăsându-i pe toți ceilalți, din spatele meu, să treacă. Nici unul nu a trecut. Se făcuse o coadă imensă și toți cei care-mi urmau mă priveau ca pe o extraterestră. Nici un român nu se aștepta ca eu să îi cedez trecerea, deși gestul acesta nu e cu nimic ieșit din comun în țara în care trăiesc".

Oridecâteori îmi imaginez scena, mă apucă râsul. Ce și-au spus bieții călători "românași" când au zărit o doamnă singură, cu bagaje enorme, oprindu-se, zâmbindu-le tuturor și dându-le ocazia să-și potolească mânia nerăbdării ajungând mai repede la destinație? Foarte mulți români, plecați în Occident, se întorc cu declarații laudative, privitoare la amabilitatea străinilor. Relațiile dintre oameni sunt guvernate de alte reguli, ale colaborării, respectului reciproc, toleranței. De la aeroport și până la gazdă, ești întâmpinat de zâmbete, cuvinte călduroase, atitudini prietenoase. Mai mult, e mai important pentru un occidental să fii amabil, dacă vrei un loc bun de muncă, decât să cunoști foarte bine ceea ce vei face. Și asta, spun ei, pentru că se pot dobândi cunoștințe ușor, bunul simț și diplomația foarte greu. Sociologii pun ostilitatea neamului nostru pe seama regimului de tristă amintire, când erai suspectat neîncetat și pretutindeni. Au trecut însă ani de când comunismul nu mai e la putere, dar rănile în mentalitatea colectivă românească persistă. Și culmea, intelectualitatea stă la fel de prost la capitolul amabilitate, precum stau cei care, din variate motive, nu au avut acces la educație.

Ce înseamnă însă amabilitatea? Blândețe, bunătate, politețe, serviabilitate, iată câteva definiții!

Într-o primă instanță, amabilitatea are de-a face cu modul nostru de relaționare la alții. Cel mai ușor, ne putem monitoriza diplomația, punându-ne în locul celorlalți și întrebându-ne apoi dacă ne place ce vedem, ce auzim, ce simțim, ca reacții la al nostru comportament. Recunosc că doar de puține ori am făcut acest exercițiu și de fiecare dată nu mi-a plăcut ce am văzut la mine. O mutră acră, amărâtă, apăsată, replici expeditive, simțăminte de îngâmfare și, implicit, de devalorizare a altora, evitare, izolare ș.a. sunt adesea singurele lucruri pe care le ofer celor cu care îmi împart contemporaneitatea. Domnul Cristos, printre oameni, nu a fost așa. El era blând cu cei care Îi făceau răul, disponibil pentru oameni la orice oră din zi și din noapte, găsind potențial în fiecare ființă cu care intra în contact, focalizând mereu atenția celor care-L apreciau asupra Tatălui Ceresc și nepăstrând nici un gând de admirație pentru Sine.

Apoi, amabilitatea înseamnă deschidere pentru cei în nevoie. Eram în tren când doi domni, ocupanți ai locurilor din fața mea, vorbeau despre creștinii practicanți în termeni nu tocmai favorabili. "I-am cerut vecinului meu, ăluia religios, un topor. Nu a vrut să-mi dea. Ba chiar mi-a spus tăios: 'Du-te și-ți cumpără!'" Creștinul nostru nu avea să-i ofere un topor, de folos în gospodărie, dar avea să-i vorbească utilizând amabilitatea toporului, ca să-i amărască sufletul. Dacă ați sta să ascultați cele spuse de oameni la adresa creștinilor practicanți, ați fi uimiți să recunoașteți că multe sunt acuzele și nu puține sunt adevărate. La un moment dat, după convertire, m-am îndepărtat atât de tare de toți nepracticanții în nevoie, încât mi-a fost groază de mine. Și pericolul acesta este unul real. Sunt sigur că apropiere de Isus înseamnă și deschidere spre semeni. Avem atâtea lucruri pe care le putem dărui celor de lângă noi! Cristos e Totul pentru absolut orice nevoie. Lumea e un câmp arid care strigă neîncetat la Dumnezeu, cerându-I lucrători. Iar de ne cuprinde scârba de omul căzut în păcat, indiferent de natura pătimirii, să ne amintim două lucruri! Primul este acela că nu avem nici un merit noi, dacă suntem în altă stare. Stăm în picioare datorită harului și îndurării Domnului Isus, care a crucificat natura noastră păcătoasă, la Golgota. Iar al doilea lucru este că noi suntem instrumentele vindecării lui Cristos, pentru oamenii bolnavi de păcat. De unde să audă despre Cale, dacă noi abia îi înghițim pe cei care sunt parte a confesiunii noastre, darămite pe cei care nu vor să știe de Isus? De unde să cunoască Adevărul care să-i facă liberi, dacă noi trăim credința de parcă am fi întemnițați ai lui Cristos și nu eliberați de El? De unde să știe că există Viață în Cristos, dacă nouă nu ne pasă de necesitățile cele mai simple ale vieților lor? Un evanghelist spunea că, atunci când un om e înfometat, dă-i întâi să mânânce și apoi vorbește-i despre Cristos. Oare câți sunt în nevoi chiar lângă noi, în trebuințe a căror împlinire, pe noi, nu ne-ar costa nimic, dar pe ei i-ar face receptivi față de mesajul mântuirii sufletelor lor?!

În sfârșit, amabilitatea poate deveni o trăsătură a caracterului nostru duhovnicesc. Oh, ce frumos ar fi să se enerveze soția și, în loc să-i răspunzi cu aceeași monedă, să-i vorbești pe un ton calm, duios, blând! Ce frumos ar fi dacă al tău copil, greșind din nou, ar găsi la tine o mustrare plină de bunătate și o expresie clară a faptului că-ți pasă de el și că-i dorești doar binele! Ce frumos ar fi dacă părinții tăi ar găsi casa curată, atunci când vin de la serviciu, și pe masă o felicitare pe care să le scrii cu mânuța ta că îi iubești! Ce frumos ar fi dacă, preot fiind, ți-ai începe predica spunându-le enoriașilor cât de mult ții la ei și cât de valoroși sunt ei pentru parohia ta! Ce frumos ar fi dacă ți-ai opri păstorul sufletesc și i-ai da o sfântă îmbrățișare! Ce frumos ar fi dacă i-ai dărui vecinului tău câteva din bucatele tale, în loc să-ți umflii câinii, și așa obezi! Avem o șansă, prin prisma faptului că suntem români: amabilitatea ne poate veni neîntinată de la Cel care este Dătătorul ei. Și această blândețe, total opusă diplomației toporului pe care o manifestăm noi, mulți dintre români, o dată internalizată, poate schimba dacă nu societatea noastră, măcar pe cei din imediata noastră apropiere.

Impulsivul Moise a trebuit să fie dus patruzeci de ani în pustie pentru a învăța diplomația. Păstor la oi. Și oile nu sunt ele prea disciplinate, pentru că nu sunt foarte dotate în ceea ce privește ascultarea. După patruzeci de ani la munca de jos, Moise devine cel mai blând om de pe fața pământului. Așa e și cu viețile noastre. Dacă Dumnezeu a hotărât să avem un șef mai dur, s-ar putea ca scopul să fie acesta, de a învăța amabilitatea. Dacă îngrijim, în ale noastre cămine, rude bolnave și nesuferite, poate că lecția pe care trebuie să ne-o însușim este blândețea. Dacă trăim printre oameni pe care nici măcar studiile nu-i cizelează, ba din contră, îi înrăiesc, se prea poate să fim chemați la a viețui pe culmile înalte ale diplomației, devenind modele de inspirație pentru cei de lângă noi. Și chiar de nimeni nu ne va mulțumi vreodată pentru că suntem blânzi, buni, serviabili, generoși, nu e nici o pierdere... "Totul e între noi și Dumnezeu. Nu a fost niciodată între noi și ei, oricum" (Maica Tereza de Calcutta).

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire