pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Frică de fiu
- 2 martie 2009 -

Sunt uimit să văd în casele multor oameni televizor în bucătărie. Sunt aparate TV în toate camerele, inclusiv în cele ale micuților care abia gânguresc, dar acum se răspândește, ca molima, moda aceasta a aparatelor TV în bucătărie. Amesteci în ciorbă, tragi cu ochiul la TV, stai la masă cu "plicticoasa ta familie", dar urmărești și topul muzical. De unde s-a pornit? La un moment dat, televizorul alb-negru nu a mai fost bun, așa că am trecut la cel color, de proveniență rusească. Dar e prea greu efortul să faci întuneric în cameră, căci altfel nu poți vedea mare lucru, motiv pentru care ne-am luat un altul, de la vestici. Se dezvoltă industria și românii produc, în tiraj industrial, cele mai bune televizoare. Așa că ne luăm și noi unul "românesc, da' bun, frate". S-au deschis mall-urile și, stând la coadă, am zărit un televizor plat, cu tubul de dimensiuni foarte mici. "Ce bine ar sta pe biroul din sufragerie! Nu ne-ar mai ocupa atâta spațiu!" Și ne-am luat și din ăsta. Plus un abonament la un furnizor de posturi TV, că doar de asta are atâtea canale televizorul! Am început să urmărim întâi programe educative, apoi divertisment și acum urmărim orice. Ne gândim la filme, actori, cântăreți, prezentatori, în tot locul: vorbim de ei la serviciu, le cântăm melodiile la duș, îi admirăm cu un ochi, când facem salată. Am început dorind un capriciu, treptat am pierdut orice motivație și azi nu ne mai imaginăm viața fără el. Mai mult, ne temem că nu ne vor ajunge banii pentru a le lua și copiilor unul pe măsura celor ale colegilor lor de la școală. Uneori, ne cuprinde teama că nu e prea bine să ne uităm atât de mult, că nu mai trăim cam de multișor ale noastre vieți, ci pe-ale altora, ireale și artificiale. Dar ne revenim repede, cu un program "de calitate". Poate că nu e chiar așa de rău.

Știu că e greu să-mi suportați ironia! Și mie mi-e uneori! Nu vreau să țin nici o prelegere împotriva televizorului. Nu sunt contra urmăririi inteligente a programelor TV, deși, personal, nu am televizor. Vreau să vorbesc despre "frica de Domnul" și mi-a fost teamă să încep reflecția mea cu o ilustrație mai dură, mai sumbră, mai urâtă, pentru a vorbi despre primul fel al temerilor, "frica mâniei" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Luca 12, 16-21. Un om are un ogor. Obține o recoltă bogată și îl cuprinde teama: "Ce voi face cu noul rod? Va încăpea el în hambarele pe care le am? Oare nu trebuie să-mi construiesc altele, mai mari?" Oh, iubiți prieteni, de astfel de temeri suntem și noi prea lesne și prea îndelung cuprinși. Ea vine, cum spune tot sfântul, din "îndumnezeirea creației", din faptul că am făcut din mijloace, scopuri în sine. Aceste temeri nu ne duc niciodată în prezența lui Dumnezeu, ci ne aruncă într-o acerbă căutare a plăcerilor firii, făcându-ne să ne înspăimântăm permanent că nu avem destul și că nu putem obține acest "destul".

Dar când ne întoarcem privirile către Isus și credem tot ceea ce El a spus în Sfintele Scripturi, despre El, despre noi, despre oamenii toți, în noi începe să înceteze o temere a firii și să se dezvolte "teama de Domnul". Frica începătoare îl percepe însă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al dreptății, al adevărului, al justiției. Atunci când greșim, această frică duhovnicească de început ne va aminti despre judecățile Domnului și despre pedeapsa care însoțește fiecare a noastră cădere. E frumoasă această frică. La începutul Căii. Problema cea mare e când ea se cronicizează. Când oameni maturi, de mult cunoscători ai celor sfinte, nu trec mai departe, spre celălalt tip de teamă duhovnicească, ci rămân la fel. După ani buni de umblare cu Cristos, încă se mai poticnesc în decolteul sau acoperământul capului a surorii lor în Domnul, de blue-jeanșii tinerilor sau de brățările acestora, de preotul mai reformist, care "exagerează vorbind de iubire". De ar fi ei predicatori, ar tăia în carne vie, le-ar spune permanent oamenilor că dacă nu se supraconvertesc, ajung frigărui pentru demoni. Oh, și ce plastic ar descrie ei Infernul! Abundența celor la care această teamă este cronicizată, în Biserică, va face ca această Cale, care este Cristos, să fie încărcată cu poveri, să fie cu mult mai strâmtă decât Și-a închipuit-o Însuși Cristos. Mai mult, acest fel de viață, cu o temere permanentă de pedeapsă, este adusă și în familie, făcându-l pe părintele justițiar tiran, iar pe copii, robi depresivi, nu de puține ori sfârșind în suicid. Partenerul de viață va încerca mereu să-l mulțumească pe celălalt, dar nu va reuși niciodată. Standardele vor fi ridicate mereu. Iar copiii vor avea fie cariere strălucite, fie vor respinge radical orice ține de valorile părintelui dictator. Și de vor reuși multe, vor avea constant impresia că nu e de ajuns. De nu vor reuși nimic, vor crede că nu sunt buni de nimic, așa cum părintele le-a reproșat adesea. Cunosc astfel de familii în Biserică. Oameni de vază ai comunității ecleziale. Aparent, sunt foarte evlavioși. În familiile lor domnesc depresia și anxietatea. Iar în adâncul lor, viețuiește teama de pedeapsă... Și o compulsivă încercare de a-L mulțumi pe Cristos... Pentru ei, Cristos e Stăpân și ei robi. Atât.

Și iată cea mai frumoasă treaptă a "fricii de Domnul", frica de "fiu". Vă aduceți aminte pilda "tatălui primitor", sau a "fiului risipitor"? Luca 15. Un tată avea doi fii. Cel mic își cere averea și pleacă departe. Doborât de patimi, rămas fără resurse, își vine în fire, își amintește cât de bun e tatăl, chiar și cu robii săi, și pornește aspirând măcar la dragostea de stăpân a părintelui său. Ce surpriză însă! Tatăl îl așteaptă cu mare emoție, cu mare încredere că se va întoarce. Inima lui a rămas mereu legată de fiul său. A continuat să-l iubească, în ciuda răzvrătirii sale. Și îl zărește de departe. Dă poruncă a se pregăti toate cele necesare primirii regești a fiului. Și fiul acesta realizează că, deși își știa tatăl, nu îl cunoștea cu adevărat. Avea să descopere în el o altă iubire. Preaiubiții mei prieteni, așa e Tatăl Ceresc! El e Domn, dar și iubire. El e Stăpân, dar e și Tată. Parabola noastră se încheie. Dar se continuă cu fiecare dintre noi, în parte. Oridecâteori ne vom apropia de Dumnezeu, vom descoperi în El "o altă iubire". Și dincolo de iubire, o altă iubire. Și așa ne vom lecui noi de păcatul nostru și ne va fi lehamite de el, descoperind iubirea Tatălui din ceruri, harul și pacea Domnului Isus și părtășia Duhului Sfânt. Din iubire în iubire să mergem mereu, cu frica sfinților, cu frică nu de pedeapsa Iadului, ci cu frica de a nu-L supăra pe Mirele sufletului nostru, Isus Cristos, pe care Îl iubim!

Unde suntem noi? Suntem cuprinși de teama firescului, căutând împlinire în plăceri pământești? Ne e teamă de Stăpânul nostru, de pedeapsa ce poate veni asupra noastră în urma neascultării de poruncile Lui? Sau avem o teamă de fiu, descoperind permanent un Dumnezeu al iubirii și îndrăgostindu-ne de al nostru Tată? Iar dacă suntem răniți prea mult de felul de percepție sectar al lui Dumnezeu de către cei din jurul nostru, să nu uităm să le arătăm noi, cei care ne înscriem să descoperim și să trăim iubirea, cum se iubește cu iubire din Dumnezeu! "Tată, mamă, nu mi-ați spus niciodată că mă iubiți! Și poate că nu e vina dvs., uneori ducem mai departe tipare greșite de viață, din generație în generație. Vreau să vă spun că am descoperit Iubirea! Această Iubire m-a făcut să opresc strigătu-mi mut după dragoste și să vă spun astăzi că vă iubesc!" "Dragul meu soț (draga mea soție), am găsit Iubirea și vreau să te iubesc cu iubirea aceasta cea nouă, din inima mea!" "Dumnezeul meu, e prima dată în care îmi dau seama că sunt fiu. Te iubesc, Iubitorule de oameni, și vreau să încep această mirobolantă aventură a descoperirii și a trăirii iubirii din Tine!"

Nu uitați, apropiindu-ne de Dumnezeu ca fii ai Lui, vom fi surprinși mereu că dincolo de iubire e o altă iubire!

"Inepuizabilă și mereu proaspătă Iubire, slavă Ție! Sătul sunt de teama pentru cele ale firii! Prea mult zăbovit-am în teama de pedeapsă! Învață-mă a mă apropia de Tine cu teama de a nu tulbura cumva relația mea cu Tine! Învață-mă a face din lucrurile pe care mi le-ai dăruit o slujbă a mulțumirii! Învață-mă a mă teme frumos de Tine, la acest început al dedicării mele! Și condu-mi barca vieții mele în Tine spre limanul dragostei, Tu fiindu-mi Tată, eu fiindu-ți fiu, într-o liturghie cosmică care să nu aibă hotar sau sfârșit!"

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire