pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Căminul de bătrâni
- 12 februarie 2004 -

În ziua de 11 februarie, fiind Ziua Mondială a Bolnavului, Preasfințitul Petru Gherghel a celebrat o liturghie la casa de bătrâni "Sf. Iosif" din Iași. L-am însoțit și eu. Am mers mai mult pentru că este pe teritoriul parohiei noastre. La plecarea de acasă nu-mi închipuiam că voi trăi un eveniment sufletesc cu adevărat copleșitor.

Ajunși acolo, am văzut cum înconjurau sacristia de la intrare o mulțime de cărucioare cu bolnavi sau bătrânei în cârje sau neputincioși sprijiniți de brațul unor surori. Toți aveau lumânărele în mâini. Și le țineau cu atâta bucurie! Simțeau că cei din jur le pregătesc o sărbătoare, un eveniment. Se vedea că erau în centrul atenției, se citea pe fața lor că azi sunt importanți și luați în seamă.

De fapt, pentru bătrâni, poate, cea mai grea suferință este aceea a inutilității. După o viață în care au fost oameni mari, oameni importanți, cu autoritate, cu răspunderea unei mari familii, acum se întreabă toată ziua: "Eu ce să mai fac? Eu cu ce aș putea să vă mai fiu de folos?".

După ce episcopul i-a salutat cu multă căldură, a urmat un moment de suflet: un bătrân, care se deplasa foarte greu, condus de o soră, s-a îndreptat spre pupitrul din altar. Văzându-l îți trezea milă, așa părea de bolnav și neputincios Eu m-am întrebat: "Oare de ce vine spre altar? Vai, dar abia merge! Oare chiar o să citească ceva? Va reuși?"

Urcat la pupitru, cu o voce de mare orator, proclamă lectura. Incredibil de frumos și demn. O termină. Se intonează melodia psalmului responsorial. El nu coboară. Rămâne la pupitru. Și deodată, cu aceeași voce de mare orator, cântă strofele psalmului. La prima a greșit puțin sfârșitul, dar celelalte au fost impecabile. La sfârșit parcă toată lumea ar fi vrut să-l aplaude pentru această reușită și pentru curajul său. A terminat cântarea, dar parcă nu ar mai fi coborât. Se citea pe chipul său că era bucuros și fericit pentru că încă o dată era important și util. A venit sora să-l ajute să coboare. S-a îndreptat prin mulțime, spre locul său, mândru și victorios ca un viteaz învingător în luptă.

Așa sunt bătrânii: nu pot face multe, dar ceea ce fac o fac cu toată inima. Un dram de utilitate le dă atâta bucurie și speranță de mai trăi.

Și a mai fost un moment care m-a marcat. Era la oferirea darurilor. Un bătrânel paralizat, care abia reușea să stea în cărucior, a primit "misiunea" de a aduce la altar pixida cu hostii. Părea că o ține greu cu mâna. Dar o ținea strâns la piept. Când a ajuns în fața episcopului, a făcut un efort deosebit și greu, dar cu bucurie și schițând un zâmbet de satisfacție, i-a întins preasfințitului hostiile. Mi-am închipuit că pentru acest om gestul era unul mare, unul dătător de mare bucurie.

Eu am mers la această celebrare dintr-o simplă obligație, dar m-am întors acasă ca după o lecție de viață și cu multe semne de întrebare.

Acești bătrânei sunt o lecție vie pentru noi, care nu avem timp și chef să vedem și să ne dăm seama că viața oferă și asemenea momente de neputință și suferință.

Oare nu cumva avem nevoie de întâlniri cu bolnavi și bătrâni pentru ca să înțelegem mai bine valoarea sănătății de care dispunem?

Pe de altă parte, am văzut suflete extraordinare care știu să ofere propria viață pentru a alina sau a micșora suferința altor persoane, poate față de care nu ar avea, omenește vorbind, nici o datorie. În acea casă s-a format acum o familie, deși nu au nici o legătură de rudenie. Mai mult, a îngriji bătrâni e tare neplăcut: se mișcă greu, sunt greu de ridicat, le slăbește mintea, au un miros greoi, și multe alte greutăți. Și totuși... aici se încearcă și se reușește alinarea multor, multor suferințe.

Merită o atenție și o prețuire toate acele persoane care, fără datorii și fără a avea vreo obligație, se străduiesc să ofere câteva bucurii și o viață demnă acestor persoane pe care, poate, le-au părăsit chiar proprii copii.

În porunca a patra a Decalogului Dumnezeu dispune copiilor să aibă grijă de părinți. Dumnezeu nu spune ca părinții să aibă grijă de copii. Asta nu era nevoie. Dar Dumnezeu parcă știa că adesea copiii își vor renega părinții, le va fi greu să-i îngrijească. Nu totdeauna părinții găsesc recunoștința necesară. Dar aici, în această casă, bătrânii au găsit alți copii, au găsit alți frați.

Poate ați mai fost în alte aziluri și ați rămas decepționați. Și eu am fost și am plecat de acolo trist. Celelalte aziluri de bătrâni pe care le-am mai văzut sunt niște locuri unde oameni disperați nu fac nimic altceva decât, amărâți, își așteaptă moartea.

Dar aici e cu totul altceva, pentru că în casă cu bătrânii și cu surorile mai locuiește Cineva: e Isus. Bătrânii, care chiar în suferință fiind, știu că pot obține merite din durerile lor ca și Isus pe Cruce. Pot să-și unească suferințele lor cu ale lui Isus. Surorile, care chiar dacă au o muncă grea și ingrată, știu că o fac din credință și din dragoste pentru Isus.

Dacă Dumnezeu s-ar face auzit, cu siguranță ar spune: "Aici unde jertfele bătrâneților și ale neputinței se unesc cu jertfele slujirii din partea persoanelor consacrate, aici îmi place să locuiesc!"

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire