pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Mesager al speranței
- 19 ianuarie 2009 -

Se împlinesc zilele acestea zece ani de când a trecut la cele veșnice Marian Papahagi (1948-1999), italienist de valoare internațională, ilustru profesor al Facultății de litere a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj, critic literar, lexicograf, editor, traducător, re-întemeietor al Școlii române de la Roma, pentru a aminti doar unele din multiplele sale calități.

Celor care doresc să-l cunoască pe Marian Papahagi mai îndeaproape le stă la îndemână ultimul său volum, apărut postum, intitulat Rațiuni de a fi (București: Atlas, 1999). Două sunt cuvintele care apar mereu în interviurile adunate în acest volum. Primul - "speranță". Iată de exemplu un interviu din 1988, an întunecat al perioadei comuniste, dar în care, profetic, Marian Papahagi îndemna la speranță, un îndemn care-și menține actualitatea și acum: "În ce ne privește, ca oameni ai secolului XX, ar trebui să știm, împotriva oricărui sentiment crepuscular, de fin de siècle, că avem o șansă numai în măsura în care mai izbutim să găsim în noi și în afara noastră resurse pentru speranță."

Al doilea cuvânt definitoriu pentru Marian Papahagi, legat de primul, este "a construi". Vorbind despre literatura română în relație cu alte literaturi, acesta spunea în 1985: "Mi se pare important, însă, să ne asumăm, fără patetism, cu luciditate, condiția și să construim, ce și cât putem construi, în spațiul unei literaturi fără de care n-am fi, spiritualicește, nimic."

Profesorul Papahagi, în ciuda staturii sale intelectuale excepționale, nu era deloc scorțos ori infatuat, ci cald și apropiat. Era suficient pentru cei care-l cunoșteau să-l vadă pe coridoarele facultății pentru a se molipsi de buna dispoziție și speranța pe care acesta le iradia. Care era secretul său? Iată cum răspunde el însuși într-un interviu din 1982: "De vreo douăzeci și cinci de ani și mai bine nu fac altceva decât să merg zilnic la școală, învățând și/sau predând." Oare câți dascăli astăzi s-ar recunoaște în acest model, al celui care, cu pasionată smerenie, continuă mereu să învețe și astfel să spere?

Marian Papahagi era un adevărat dascăl, care-și iubea meseria și studenții cu o iubire exigentă. Astfel, când a ajuns să conducă Accademia di Romania din Roma, profesorul a condiționat acceptarea numirii de permisiunea de a continua să-și țină cursurile la Facultatea de litere din Cluj. În goana actuală cvasi-generalizată după căpătuială prin orice mijloace, unde minimul efort este un principiu sacrosanct, iar onestitatea, perseverența și respectul față de propria vocație - virtuți de muzeu, un astfel de gest pare aproape de neînțeles, dacă nu chiar de disprețuit.

"Îmi place să lucrez cu tinerii, am încercat să-i învăț câte ceva și pe copiii și pe studenții mei, mă leagă și de unii și de alții o profundă afecțiune. Că tinerii sunt peste tot la fel, e o banalitate: așa este! Dar ceea ce nu știu și mă îngrijorează este dacă noi izbutim să le dăm suficientă încredere că merită să lucreze, să studieze, să spere (...)" mărturisea profesorul într-un interviu din 1998. Marian Papahagi putea spune la capătul prea scurtei sale vieți împreună cu Sf. Pavel: "Lupta cea bună am luptat, mi-am isprăvit alergarea, credința am păzit-o" (2 Tim 4, 7). Acum este rândul nostru să-i continuăm cu tenacitate și modestie lupta, în încercarea de a ne fructifica, fiecare în propria-i viață, darurile primite, pentru a lăsa această lume, în amurgul vieții noastre, mai bună!

Andrei Goția
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire