pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Inima
- 21 decembrie 2008 -

Pare ciudat să vorbim despre negură în sărbătoarea luminii, despre rău în pragul nașterii binelui... Și totuși: acum sunt încercările mai subtile, dar și mai dificile, fiindcă nasc tocmai din dorința de bine, clipele de mare cumpănă premerg timpul sacru, mușcătura răului e mai otrăvită când încercăm să scăpăm de el, așa cum și șarpele mușcă atunci când vrei să-i dai drumul...

E firesc să ne gândim la cei sărmani... cu condiția ca darurile pe care le facem să nu însemne "pomană": altfel, la nedreptatea sărăciei adăugăm și disprețul banului.

E firesc să-i vizităm pe cei singuri... dar dacă o facem doar de două ori pe an (de unde și vorba: "din Paști în Crăciun"), ce lăsăm oare în urmă?! După ce stingi lumina, întunericul se face și mai mare... Cu singurătatea e la fel.

E firesc să cântăm colinde bătrânilor părăsiți în cămine... Poate că e mai bine că unii suferă de boala Alzheimer și nu-și mai aduc aminte nici de chipul celor dragi, fiindcă altfel... unde sunt rudele?! Iar dacă ne confundă cu cei dragi, ce răni deschidem, ce suferinți fără nume lăsăm în urmă?!

E firesc să ne preocupe "prizonierii din spatele porților închise ale unui spital", cum se exprima cineva recent într-o altă reflecție, dar de ce oare ne preocupă soarta lor numai de sărbători?! Porțile spitalelor sunt deschise în timpul de vizită, dar vizitele lipsesc... Cei dinăuntru sunt prizonierii propriei suferințe, iar, ca să "iasă", le trebuie ajutorul calificat al celor dinăuntru și ajutorul sufletesc, pentru care nu trebuie numaidecât calificare - al tuturor, tot timpul... Ce-ar fi să ne rugăm împreună cu ei ceva mai des, nu numai atunci când cântăm grăbiți colindele de sărbători?!

"Și nu uita, când e Crăciun, Române, să fii bun" - e firesc să cântăm colinde de sărbători și să facem apel la inima bună a Românului - dar bucuria se transformă prea ades în sentimentalism, cum remarca pr. Adrian Dancă pe blogul său, colindele din bătrâni nu mai sunt la "modă", colindele noi "modernizate", "adaptate", cântate toate pe aceeași melodie cu iz mai mult sau mai puțin oriental și dacă se poate, de doi soliști pe patru voci, devin jalnice manele...

E firesc să facem ședințe, dări de seamă, bilanț anual (cu așa ceva se ocupă fiecare instituție, inclusiv familiile) - să ne grăbim să cheltuim fondurile cerute de la începutul anului, dar alocate abia pe ultima sută de metri înainte de încheierea anului financiar, să evidențiem eforturile depuse, să ne lăudăm unii pe alții... și mai ales, să avem grijă să strecurăm așa, într-o doară, câte o picătură otrăvită - în fond, expresia "in cauda venenum" nu se refera numai la scorpioni... E tocmai acel "dram de oțet ce strică aluatul cel mai nobil" - dacă ar fi să-l cităm pe Shakespeare - și care de fapt nu e decât o altă mască a negurii... Cineva se întreba recent dacă Shakespeare a fost sau nu catolic (și răspunsul era: "a fost dramaturg"), dar când ne facem astfel de "daruri", oare ne întrebăm măcar dacă suntem creștini? Jalnică mai e bucuria transformată în satisfacția lui "i-am zis-o !", ca un fel de "sâc" oficial.

Alergăm, într-adevăr, după daruri, după beteală aurită, după globuri și steluțe și îngerași, chiar și după steaua pentru vârful de brad... agățăm lumini la uși, în copacii din fața vilelor, pe străzi - și e tare frumos - dar lumina din inimă, oare pe unde s-a rătăcit?

Alergăm după cumpărături pentru îmbelșugata masă de Crăciun, ca și cum am dori, mâncând, sa scăpăm de spectrul tuturor grijilor - și tot simțim că "ne lipsește ceva". În Germania, o familie (doi adulți, doi adolescenți) cumpără pentru o săptămână mâncare de vreo 500 $, în Ecuador (unde se află și misionari ai Diecezei de Iași), o familie (trei adulți, un adolescent, trei copii): de 31 $, în Ciad (trei adolescenți, trei copii: 1,23 $: orez, ceva fasole, câteva fructe, apă). Și suntem, evident, pe același Pământ unde cineva din Iași își duce copiii în Laponia să-l vadă de-adevărat pe Moș' Crăciun zilele acestea... Da, chiar ne lipsește ceva: poate o inimă de om?! Așteptăm în fiecare an pe acela care schimbă inima de piatră într-o inimă de carne... Și el vine. Vine de Crăciun. Iată de ce, pentru clipa când "avem o inimă de carne", facem daruri și ne purtăm așa cum ar trebui s-o facem tot anul... dacă am avea mereu "o inimă de carne".

Dar Crăciunul trece și bate iarăși vântul înghețat al negurii... peste inima noastră.

Numai că noi, cei care iubim, știm bine: la suflarea lui, flăcările mici se sting (ca să se aprindă iar, din Paști în... Crăciun), iar celelalte se aprind mai tare... și ard tot anul. În tăcere.

Crăciun fericit!

dr. Ecaterina Hanganu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire