pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Adventul ca ascultare în viața practică
- 18 decembrie 2008 -

"Christianus alter Christus" (Sf. Augustin)

De ce ascultarea e dificilă?

Exercițiul ascultării e într-adevăr dificil (cel puțin pentru laici) și iată de ce:

- aparținem unui tip de cultură occidentală, care se bazează pe structurarea, dezvoltarea și exacerbarea individualității fiecăruia, în ideea că numai individul contează și, implicit, satisfacerea propriilor necesități-dorințe-capricii, aici și acum. Aceasta exprimă în fapt esența consumismului;

- ascultarea implică "supunere", deci "constrângere" - or, noi trăim considerându-ne oameni liberi;

- ascultarea implică "umilință".

Prin urmare, ascultarea e dificilă fiindcă subînțelege recunoașterea autorității și corolarul comportamental al acestei recunoașteri: umilință și "depersonalizare". Ca oameni, suntem conștienți de valoarea proprie, iar recunoașterea valorii celuilalt și implicit a autorității sale, generează sentimentul de neîmplinire, de "mai mic decât"..., "mai puțin decât"... prin urmare "nesemnificativ", iar ceea ce e "nesemnificativ" e supus distrugerii. În acest sens, ascultarea ar însemna acceptarea disoluției propriei personalități, a contopirii cu voința și personalitatea celuilalt - într-un fel, propria dispariție ca entitate umană semnificativă, adică moartea ca individualitate. Acumularea, înfruntarea pentru întâietate, originalitatea cu orice preț nu reprezintă decât căutarea împlinirii în viața noastră a unei certitudini: aceea pe care fiecare om o are - certitudinea nemuririi.

Numai că e o căutare aberantă: ce-i drept, se structurează în jurul unui adevăr absolut - acela că omul este nemuritor -însă are la bază înțelegerea sa distorsionată și recurge la mijloace inadecvate de a-l atinge. În fond, tot așa a procedat șarpele biblic, căruia îi "datorăm" excursia noastră terestră. Și el, tot din neascultare se născuse. Așa că partea "diabolică" din noi de acolo vine și se traduce prin... neascultare. Fiecare dorim să fim "ca Dumnezeu" și Dumnezeu însuși ne-a făcut darul cel mai de preț: liberul arbitru, adică libertatea absolută, lăsându-ne pe noi, după ce am mușcat cu poftă din mărul cunoașterii, să ne exercităm discernământul. Iar baza discernământului divin este iubirea.

Din iubire Dumnezeu s-a făcut om și s-a răstignit pentru noi; din iubire Fecioara Maria a spus acel "Da" mântuitor , din iubire îngerii au venit și-i slujeau lui Isus după ce el, Dumnezeu făcut om, a fost ispitit de diavol, din iubire se naște statornicia îngerilor și curajul martirilor, din iubire se naște umilința, jertfa, slujirea și ascultarea. Noi, oamenii epocii actuale, ne temem ca nu cumva, practicând ascultarea, să ne umilim! Dar există o adevărată umilință și o falsă umilință, o ascultare adevărată și o falsă ascultare, o iubire adevărată și o iubire falsă. Și poate că uneori nici noi înșine nu suntem conștienți în mod absolut de ceea ce e în sufletul, în mintea și în comportamentul nostru - ce e adevărat, ce e fals... fiindcă, de la șarpele biblic încoace, totul pare să aibă două fețe...

În mod sigur știm însă și recunoaștem un lucru: nu când iubim, ci când suntem iubiți. Și acest sentiment nu se poate descrie. Poate fi doar aproximat: încredere, siguranță, înseninare, liniște, pace interioară, bucurie, înveșnicirea și îndumnezeirea clipei. Acestea sunt aripile sufletului, pe care tot Dumnezeu ni le dăruie ca să ne susțină zborul spre el. De aceea, sub toate aspectele ei, iubirea nu este decât ascultare: ascultarea poruncii de a-l iubi pe Dumnezeu, în noi înșine, în aproapele, în fiecare făptură, în întreg universul - toate fiind tot atâtea modalități de manifestare a lui Dumnezeu. Iar perfecțiunea pe care o poate atinge omul este iubirea: "Iubire - cât de perfect e făcută inima noastră pentru ea!" (spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus). Iubirea este impulsul natural al omului, prin urmare nu e resimțită ca o "poruncă " - e o necesitate firească, vitală, a existenței noastre. Și atunci tot ce decurge din iubire devine firesc și acceptat fără constrângere. Nu mai există teama de depersonalizare, nici ideea de umilință.

Ascultarea adevărată înseamnă ascultarea din iubire.

Ascultare activă / ascultare pasivă

Ascultarea este, de fapt, exercițiul suprem de iubire. Și e o ascultare activă: implică urmarea celui iubit, împlinirea voinței sale, contopirea în lumina sa, sacrificiul. Adică, umilința - de care ne temem atât de mult ca ne-ar lipsi de condiția noastră de ființă inteligentă. Înaintarea pe orice cale spirituală presupune exercitarea umilinței. Joseph Tetlow, SJ, în cartea Making Choices in Christ. Foundations of Ignatian Spirituality, spunea că adevărata umilință se poate exercita pe trei căi:

- a nu lăsa nimic, dar absolut nimic să ne despartă de Isus. Iubind, urmărești să împlinești cât mai exact voia lui - a iubi înseamnă în primul rând a înfăptui;

- iubirea față de Isus exprimată în atitudinea: "Vreau tot ceea ce tu vrei", luându-ne crucea iubirii, umilinței și iertării în fiecare zi;

- renunțarea completă la propriul "eu", în atitudinea de slujitor umil, care cere lui Dumnezeu un singur lucru: "Poartă-te și cu mine cum te-ai purtat cu Fiul tău".

Aceasta este ascultarea activă, adică viața în Dumnezeu.

Și cuprinde întregul registru de activități umane: în fapte, în cuvinte, în gândire, în inimă. Pornește din inimă, se întoarce în inimă și luminează fiecare clipă a zilei, fiecare acțiune, indiferent de felul de viață pe care l-am ales: persoană consacrată sau laică.

Dar mai este și o altă ascultare: ascultarea pasivă. E mai comod să te supui autorității altuia: celălalt ia hotărâri, tu nici nu le aprobi, nici nu le dezaprobi, ți-e lene să gândești, ți-e lene să simți, ți-e lene să iei atitudine sau... ți-e frică. Nu faci nimic (așa consideri tu), doar lucrezi pentru împlinirea voinței celuilalt și pentru propria siguranță. Vrei să fii lăsat în pace, fiindcă așa e mai comod și mai sigur. Numai că din acest fel de ascultare se nasc crimele, iar afirmația "am făcut ce mi s-a ordonat" nu a constituit niciodată o apărare validă... nici in procesul de la Nürnberg.

În viața de zi cu zi, poate că e mai simplu să ascultăm de "ordinele" oamenilor, dar, în cele din urmă, tot legea oamenilor dă pedeapsa. Dar mai presus de ea, pedeapsa o dă legea morală sădită în conștiința fiecăruia, fiindcă în inima fiecăruia, fie că știm sau nu, există o singură poruncă: aceea a lui Dumnezeu - legea iubirii.

Ascultarea adevărată se bazează pe iubire: atunci nici măcar nu-ți mai dai seama că exerciți "ascultarea", cu toată reverberația ei psihică de frustrare, umilință prost înțeleasă, revoltă, individualism, egoism - ci slujirea și ascultarea devin elanul pur de iubire și bucurie. Pe acest tip de ascultare se întemeiază deopotrivă familia și societatea, comunitățile persoanelor consacrate, inclusiv a institutelor seculare - pe acest tip de ascultare sunt făcute comunitățile oamenilor să dureze. "Timpul este corabia și nu locuința noastră" - scria sfânta Tereza a Pruncului Isus. Pe o corabie, toți ascultă de căpitan - altfel corabia nu mai ajunge niciodată în port.

Copilăria spirituală ca ascultare

În iubire și din iubire, prin ascultare, fiecare își știe locul și datoria, iar împlinirea propriei misiuni dăruita lui Dumnezeu aduce bucuria, liniștea și sporește iubirea între membrii aceleiași comunități. Astfel crește iubirea față de Dumnezeu și fiecare act făcut din ascultare este deopotrivă ofranda proprie și a întregii comunități făcută lui Dumnezeu - adică rugăciunea perpetuă. Aceasta e de fapt copilăria spirituală. Și când am putea vorbi mai bine despre copilăria spirituală exprimată în ascultare și iubire, dacă nu acum - în Advent?! "Cât timp ai să te mai târăști la picioarele lui?! spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus: ridică-te și aruncă-te în brațele lui, copil iubit, fiindcă acolo ți-e locul". "Isuse, mă încred în tine" - scrie sfânta Faustina Kowalska pe icoana Divinei îndurări. Iubire, încredere, bucurie...copil și părinte în îmbrățișarea iertării.... Ascultarea din supunere filială, din iubire, încredere și respect - dar mai ales, din dăruire de sine necondiționată - și speranță, iată drumul de zi cu zi înspre casa Tatălui.

Odihnă și libertate în ascultare

De fapt, Isus a venit ca să ne aducă liniștea mântuirii, împăcarea cu Tata și să ne cheme la odihnă: "Luați asupra voastră jugul meu și învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este ușoară" - spunea el - fiindcă în iubire, jugul - adică ascultarea - nu înseamnă decât apartenența la cel iubit, unirea cu cel iubit - întotdeauna, la jug trag doi - și ce bucurie mai mare poate fi decât, împlinindu-ți misiunea ta, oricât de umilă, de tristă, de dificilă sau chiar neplăcută ar fi ea - zi de zi, zi după zi, să simți mereu alături, în același jug, umărul lui Isus, iar pe fruntea ta să lunece blând, în respirația timpului.... buclele lui?!

dr. Ecaterina Hanganu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire