pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Înțelesul de pierdere, seara
- 5 iulie 2007 -

Printre cărțile aflate în biblioteca părinților, am descoperit un titlu incitant: "Înțelesul de pierdere, seara"[1]. Investigând puțin istoria achiziționării acestei cărți, am aflat că a fost una dintre cărțile care, pentru că nu se vindea, era adăugată obligatoriu unui alt produs, pe vremea odiosului. Nu a fost în intenția alor mei să o cumpere, dar au intrat forțați în posesia ei. Pe scurt, cartea prezintă viața unor personaje din elita intelectuală, aflate într-o permanentă căutare de satisfacții profesionale și familiale, ale căror vieți, la apusurile lor, nu poartă decât amprenta lipsei de sens. Fiecare zi aduce cu sine o lipsă și anunță iminența pierderii depline, care este moartea. Încheierea exprimă chiar tema dominantă a acestei lucrări literare: "Profesorul" universitar, medic internist, aspirant la numeroase alte titluri, se adresează secretarei sale: "- Știi ce se cheamă un perimetru de nimic și de nimeni? E ca și cum la extremitatea cea mai de departe a drumului tău s-ar întinde un abis de pierdere din... 'prea singur'. Propune-mi, te rog, cel puțin o imagine, o umbră, cel puțin o umbră remanentă pentru chenarul jumătății aceleia din dreapta, îmi propui, îmi promiți să-mi propui?" Iată și răspunsul secretarei, inocent și evitant în aparență, dar parcă profetic pentru profesor: "- E târziu, e prea târziu, șopti (sau doar păru să șoptească) Coralia." O carte bună. Cine a citit măcar clasica operă a Hortensiei Papadat Bengescu, "Concert de muzică de Bach" va descoperi aceeași temă ca-n "Înțelesul de pierdere, seara". Iar cine a citit "Trupuri și suflete" - din nefericire, nu-mi amintesc autorul -, își va întări ideea că ceea ce vor să transmită autorii aceștia care analizează fenomenul intelectual și lipsa lui de sens în absența credinței, nu e strictă fabulație, ci e crunta realitate. Dar în acest al treilea roman, apare și alternativa la suferința "ascensiunii" umane. Atunci când medicul, în goana lui după afirmare, rămâne părăsit de familie și ocolit de prieteni, privește spre un alt coleg de breaslă, medic de laborator, fără titluri deosebite, dar credincios, și afirmă: "El este cu adevărat fericit. Eu nu cred în nimic... și nu am nimic. El are credință și prin credința lui are totul". În plus, în "Trupuri și suflete" apare un alt personaj împlinit, nu un cunoscut predicator, ci un smerit preot catolic, singurul preot și singurul martor la slujba de înmormântare a trupurilor care se sting în spital și nu sunt revendicate de nimeni.

Suferința și pierderea. În scrisoarea "Salvici doloris", 1984, Papa Ioan Paul al II-lea rechema lumea la analiza suferinței, din perspectivă creștină. Suferința, spune Papa, constă în lipsa binelui. Lipsa binelui este răul. Cauza suferinței este deci un rău, dar suferința și răul nu se identifică. Există tot atâtea rele câte carențe care dau naștere durerii, tristeții, supărării, decepției și chiar disperării, după intensitatea răului. Principiul suferinței fiind lipsa, ne putem întreba: de ce această lipsă, cine a provocat-o? Lipsa constă tocmai în pierderea părtășiei cu Dumnezeu. Iar remiterea pierderii este reîntoarcerea la Dumnezeu prin Cristos. Domnul Isus Își asumă durerea tuturor și, în mod conștient, o suferă pe cruce. Unicul răspuns nu putea veni decât din iubirea lui Dumnezeu pe cruce. Dumnezeu Tatăl dă soluția problemei suferinței: ea constă în faptul că El Îl "dă" pe Fiul Său. Răul este păcatul și suferința este moartea. Prin cruce, păcatul este învins și prin înviere este învinsă moartea. Suferința lui Cristos este o suferință răscumpărătoare. Cristos răspunde la problema suferinței oferind toată disponibilitatea și compasiunea sa; El oferă ajutorul și se oferă pe Sine. Cu suferința sa, omul se inserează în suferința Domnului Isus, iar suferința dă naștere la iubire față de cel care suferă.

În creștinism, pierderea devine posibilitate de câștig. Îmi amintesc de o ilustrație în care un miner german, batjocoritor la adresa celor sfinte, își pierde ambele picioare într-un accident și devine un om de bază al Bisericii. Multe femei care suferă de "boli închipuite" se vindecă de propriile suferințe atunci când copiii sau soții lor se îmbolnăvesc cu adevărat și ele se "pierd" pe ele însele, recâștigându-se de fapt înnoite întru iubire.

Eram într-o biserică din Oradea. Pentru prima oară acolo. La sfârșitul slujbei, un bărbat în vârstă se apropie de mine și-mi istorisește, fără o introducere semnificativă, problema dumnealui: "- Îmi visez în fiecare seară părinții care sunt decedați. E o obsesie pentru mine. Ce să fac?" Am trecut peste sentimentul de stranietate pe care ți-l produce atâta încredere acordată spontan, eu fiind străin pentru dumnealui și dumnealui străin pentru mine, răspunzându-i: "- Cu ce vă simțiți vinovat față de ei?" S-a uitat mirat la mine, a rămas mut câteva secunde, de parcă ar fi vrut să mă întrebe: "- De unde știi?" Domnul acesta se simțea culpabil de faptul că ai săi părinți au refuzat să creadă în Domnul Isus și în iertarea Lui până la sfârșitul vieții. Au adormit în rebeliune față de Cristos. Și el credea că nu a fost o mărturie suficientă pentru întoarcerea lor. Ne este greu să acceptăm pierderea, dar cât de greu o suportăm atunci când noi ne considerăm responsabili, când nu mai e cale de întoarcere, când credem că nu mai sunt soluții! Și totuși, indiferent dacă suntem sau nu autorii suferinței și, implicit, ai pierderii, trebuie să credem neîncetat în puterea lui Isus de a ierta în urma căinței și a mărturisirii. Și dacă El ne oferă panorama iertării, de ce să contemplăm permanent greșeala? Să ne vrea Cristos îmbrăcați permanent în sac și cenușă? Să nu dorească El să ne bucurăm de fiecare clipă, de fiecare nou început pe care ni-l oferă, de fiecare păcat iertat? Prin Domnul, pierderea din "vina mea" poate deveni câștig pentru alții. Să luăm doar exemplul atâtor femei care s-au convertit în urma avortului și care au devenit pentru gravidele ce se gândesc la pruncucidere cele mai de seamă instrumente divine!

Alegoric vorbind, așa cum afirma odată pastorul Richard Wurmbrandt, Creatorul a vrut ca omul să treacă prin faza de... larvă și de omidă înainte de a ajunge fluture ca să-și reia zborul către infinit. Satan, în răutatea și singurătatea lui, vrea să-i oprească însă pe oameni permanent în faza de larve și omizi ca să viermuiască în jurul lui și sa-i țină companie. Dumnezeu îngăduie răul doar pentru că prevede binele ce rezultă din însușirea lecției lui.

Seara, înțelesul de pierdere provoacă o durere afectivă care se intensifică pe măsură ce soarele merge la culcare și peste toate se așterne întunericul. Dar mâine e o nouă zi...poimâine încă o zi... până în Ziua cea neînserată a Împărăției Sale! Când pierdere nu va mai fi, nici suferință, nici slavă deșartă... ci doar bucuria Iubirii! Să luăm cu năvală Cerul Iubirii! Prin Domnul nostru, Isus Cristos!

"Să-ți iubești rădăcinile și-atunci nu vei fi nicicând singur! Când iți e greu, dragostea asta îți aduce aminte că, oricât ai fi de departe, ai unde să te întorci. Să iubești ploaia și atunci poți simți că orice strop îți aduce alinare în zile grele! Să iubești florile! Să ai răbdare să le privești înflorind și alunecând în ofilire și-ai să înveți atunci cât de trecătoare sunt toate! Să iubești curcubeul care-i un zâmbet după ploaie, dar puritatea din culorile lui îți mângâie privirea, mai mult decât orice! Să iubești șoapta vântului când nerostită-ți poposește în auz! Să iubești albul zăpezii, pentru puritate, pentru simțământul de nesfârșit! Să iubești muntele pentru liniștea ce o dă pașilor tăi, în vremea când pierdut te vrei în timp și spațiu! Să iubești fiecare clipă din viață! Să iubești pe cel de lângă tine, până la limita iubirii, să iubești până când doare, până când simți că nu mai poți respira, până când simți că te vei sparge, ca și lumina, în bucăți, sau până când simți că de atâta iubire și de atâta durere, te vei preface în praf stelar pe care mâinile și gândurile nimănui nu-l vor atinge vreodata! Să iubești până la durere și dacă reușești, atunci dacă va fi să fie, să vină ziua în care vei căuta să dai un sens durerii, atunci îl vei găsi. Pentru că atunci vei afla că, oricât de mult ai crezut că suferi, n-a fost mai nimic.

Când ajungi să cauți un 'înțeles pierderii', asta înseamnă că VREI să treci dincolo de ea."[2]

 

Note
[1] Nicolae Neagu, Înțelesul de pierdere, seara
[2] Krista, Un gând nu prea mult gândit, http://www.agonia.ro

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire