pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Instinctul patern al lui Dumnezeu
- 17 mai 2007 -

Am intenționat să încep reflecția utilizând o comparație între instinctul matern uman și dragostea Tatălui din ceruri. Mi-am amintit însă de mulțimea copiilor avortați, de multe cămine ce adăpostesc, în lumea întreagă, copii părăsiți și mi-am spus că nu e tocmai potrivit să folosesc acest exemplu. Am găsit însă pe internet un articol interesant, scris de un iubitor al animalelor. Acesta relatează cum, în urmă cu câțiva ani, a mers pentru prima oară cu Tina, cățeaua sa, la "Grădina zoologică". Această vizită urma tocmai după ce puii săi fuseseră îndepărtați de ea, iar Tina era copleșită de tristețe. Să-l lăsăm însă pe autorul articolului să continue povestirea: «Fără să vreau, observam reacțiile pe care le avea în fața cuștilor diferitelor animale. Vederea elefantului a făcut-o să-și înalțe capul mirată și să tragă aerul puternic pe nări. Apoi a ridicat o lăbuță din față și a încremenit așa câteva momente. 'Ce animal ciudat! Ce mare, ce calm și ce nas lung are' - parcă voia să-mi spună. Într-o cușcă, pe o alee lăturalnică, se învârteau nervoși câțiva lupi. Imediat ce i-a văzut, Tina a început să latre furios, părul de pe spate i s-a zbârlit, iar lesa a devenit elementul-cheie în încercările mele disperate de a o îndepărta de cușca respectivă. Tot lesa a salvat și păunul colorat care se plimba țanțoș într-un țarc. 'Pe ăsta l-aș fi mâncat cu fulgi cu tot, dacă m-ai fi lăsat', îmi arunca Tina priviri rugătoare, 'Ia uită-te la el ce înfumurat e, nu te calcă și pe tine pe nervi?' În schimb, când am trecut pe lângă cușca tigrului, și-a pus coada între picioare, capul în pământ și a grăbit pasul. 'Eu mă grăbesc, am alte treburi, tu poți să stai aici cât vrei', mi-a transmis ea.

La un moment dat, am trecut pe lângă o cușcă ce părea goală. Am mers mai departe, însă Tina s-a oprit. Am întors capul și în clipa aceea am văzut și eu ceea ce îi atrăsese atenția. Lipiți de gardul de sârmă stăteau niște pui de vulpe. Cred că nu împliniseră nici măcar o săptămână. Erau jigăriți și tremurau de frig din toate încheieturile. Tina s-a lipit și ea de gard și a început să schelălăie ușor. Simțind laptele matern de care fuseseră lipsiți în ultimele zile, puii de vulpe, care erau puțin mai mari decât pumnul meu, și-au înălțat boticurile în aer și au început să adulmece cu nesaț. Această scenă, în care instinctul matern al Tinei vibra prin toată ființa ei, m-a impresionat extraordinar" (Dragoste de mamă, Axon Alexandru).

Hei, pentru a afla ce s-a întâmplat cu puii de vulpe haideți să pacurgem reflecția noastră în întregime!

Martorii vieții, morții și învierii Domnului Isus au avut o surpriză extraordinară atunci când Cristos le-a vorbit despre Înălțarea Sa. Întotdeauna Domnul S-a arătat aplecat spre oameni, nu înălțat deasupra lor. În plus, în toată vâltoarea lumii desacralizate, Isus era singurul care ar fi putut aduce o rază de sfințenie. Mai erau încă multe întrebări de lămurit, multe trupuri și suflete de vindecat. De pe muntele Măslinilor, Domnul se înalță însă la cer! Este vreme de înălțare. Dar ce vor face ucenicii fără El? Ce va face Maica Sfântă? Ce va face lumea întreagă fără Isus?

Cu 850 de ani înainte de Cristos, înălțarea lui Ilie prefigura Înălțarea Domnului și, deasemenea, înălțarea drepților în vremea cea de pe urmă (1 Tesaloniceni 4, 16). Ilie lăsase pe pământ un singur martor, pe Elisei, discipolul său. Isus a lăsat în urmă milioane de martori care l-au văzut înălțat prin ochii apostolilor și ai credinței. De la răsărit până la apus, în orice clipă, creștinii înalță spre cer cântare și rugăciune de biruință.

Interesant este faptul că Elisei avea o slujbă modestă. Scriptura îl descrie pe Elisei drept cel care «turna apă pe mâinile lui Ilie» (1 Regi 3, 11). Trebuie să ne imaginăm faptul că nici Ilie nu trăia o viață comfortabilă. Mântuitorul însă a fost robul tuturor. Când a început să investească în ucenici, i-a avertizat mai dinainte de orice lucrare că «Fiul Omului nu are nici măcar unde să-Și plece capul». Acum, iată-L pe Domnul pe Muntele Înălțării, la poalele căruia se află Grădina Ghetsimani, locul agoniei de dinainte de răstignire. Întâmplătoare așezare? Nu cred. La poalele Muntelui Înălțării stă Grădina Smereniei. La baza proslăvirii stă umilința.

Cu mantaua sa, Ilie lovește apele care se despart. În înțelegerea Bisericii și în deplină concordanță cu ansamblul Scripturii, «mantaua» reprezintă Cuvântul divin și Spiritul Sfânt, iar «apele» - moartea. Atunci când Ilie este ridicat la cer, lui Elisei îi rămâne mantaua. Atunci când Domnul Isus se înalță, pe pământ rămâne Cuvântul. Prin viu grai și prin colecția de scrieri nou-testamentale. Ca și altădată, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, despică apele morții, la care suntem condamnați cu toții prin păcat. Indivizii, familiile, societățile, națiunile care acordă un respect deosebit Sfintei Scripturi se bucură de o expansiune morală și materială extraordinară. Același Cuvânt din fața căruia apele se retrăgeau în semn de închinare - 2 Regi 2, 8 - același Duh prin care apele erau purificate la simpla Lui atingere - 2 Regi 2, 22 - sunt astăzi la lucru. În inimile gata să-l primească, Cuvântul va clădi un om nou, sfințit, care se aseamănă din ce în ce mai mult cu Fiul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul nu ar avea nici un folos dacă Spiritul Sfânt nu ne-ar conștientiza «cine suntem noi și cine este Dumnezeu». Coarda sufletului nostru care vibrează cântarea veșniciei nu poate fi atinsă decât de dumnezeiescul Duh Sfânt. Prin Spritul Său, Isus nu doar că rămâne cu omul, ci rămâne în om, «în centrul castelului interior», cum descria lăuntrul sfânta Tereza de Avilla.

Fără Domnul Isus, omenirea pare abandonată. Însă prin Înălțarea Domnului și Pogărârea Duhului Sfânt, Cristos este mai aproape de noi ca niciodată. Spiritul Sfânt zămislește omul cel nou, imitator al Celui de-al doilea Adam, omul care poartă în el întreaga Sfântă Treime.

Ce s-a întâmplat însă cu puii de vulpe? Proprietarul Tinei s-a apropiat de îngrijitor, cerându-i permisiunea să-i ducă acasă: "'Au nevoie de o mamă... i-aș putea lua eu, dacă este posibil...', am replicat pe un ton timid. În momentul acela, o lumină s-a aprins în ochii îngrijitorului. Ținea foarte mult la animale. 'Desigur! O să vorbesc eu mai târziu cu administratorul, dar nu cred că o să fie vreo problemă'. Aproape că plângea de bucurie. 'Numai să-i aduceți înapoi când se pun pe picioare'. Prin acest gest, i-am făcut fericiți pe cățeaua mea Tina, pe un îngrijitor cu un suflet mare și am salvat de la o posibilă moarte patru pui de vulpe. După trei luni de zile, am adus înapoi la Grădina zoologică patru vulpițe vioaie și sănătoase », încheie povestirea iubitorul de animale.

Înfiați prin Isus Cristos. Acesta este statutul copiilor lui Dumnezeu. Sub ocrotirea Domnului Isus, «puii pricăjiți, obosiți de lupta cu poftele firii», devin puternici, «pregătiți pentru Rai». Tatăl ar putea să ne lase acolo, în agonia păcatului. Dar e gata să ne hrănească cu «laptele duhovnicesc» și nu doar. Un singur inconvenient are comparația noastră. Puii nu au putut alege înfierea lor de către Tina. Noi avem libertate deplină de a-L alege sau de a-L respinge pe Domnul Isus. S-ar putea să credem că vom trăi și fără de El. Și vom trăi un timp... câteva clipe în cușca vieții terestre. Când orologiul va bate prima clipa a libertății veșniciei, se va vedea că doar cei ce s-au lăsat înfiați de Cristos au forța de a trăi etern.

Isus nu ne-a părăsit prin Înălțarea Sa ! Ce dreptate au sfinții: «Isus S-a înălțat la Cer pentru ca Cerul să se pogoare în noi!»

 

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, și am spus:
De noi cum nu Ți-e silă, preascumpul meu Isus?
Cum nu-Ți întorci Tu fața cu silă de la noi,
Și cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o ferești,
În tină omenească să nu Ți-o murdărești?
Cum poți să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum poți să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit?
Și cum fiind căldura iubirilor cerești,
În inima mea rece Tu vrei să locuiești?
Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieși de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Și peste sărăcia mea goală ai întins
Un colț al hainei Tale, și m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Și sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut...
Zorica Latcu - Maica Teodosia

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire