pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Demoni sau sfinți?
- 10 mai 2007 -

Foarte mulți convertiți la creștinism din țările păgâne au aceeași reacție atunci când vizitează comunitățile religioase occidentale: "În biserică, oamenii sunt îngeri. În afară, demoni". De atâta vreme, noi, creștinii "minoritari" din România purtăm în gând dorința comuniunii de credință cu frații noștri de peste hotare, din acele teritorii unde denominațiile noastre au nu doar confortul numeric, ci și apreciere generală. Un catolic tânjește să viziteze Italia, un protestant America. Ajunși în ținuturile unde "curge lapte și miere" amândurora le vor fi înșelate așteptările. Este o lege care guvernează orice structură socială, lege surprinsă profund de un sociolog francez: "Agresiunea externă crește riscul coeziunii interne" - Causer. Biserica persecutată este Biserica glorificată, sângele martirilor, sămânța creștinilor. Cu toate acestea, credința oamenilor lui Dumnezeu a fost puternică în orice vreme. Iar ceea ce ar trebui să ne intereseze este credința noastră, a dumneavoastră și a mea, în parte. În fond, nivelul de credință al Bisericii contemporane este în relație directă cu măsura credinței noastre.

*

Cred că una dintre motivațiile pentru care lucrările sfinților au rămas consemnate în istoria umanității este și aceasta de a ne servi drept model al iubirii de Dumnezeu și de semeni. Dacă ar trebui să asociez numele sfinților practici cu o virtute anume, m-aș gândi, în primul rând, să pun în dreptul lor termenul "credință".

Ați pune copilului dvs. numele "Paraschiva"? Dacă nu toți, cei mai mulți nu ați face-o. În satul natal al părinților mei, trăia o doamnă cu numele acesta. Lumea rurală păstra, cu ceva timp în urmă, o oarecare "pietate populară" pe care orașul o lepădase de mult. Poate că era cândva "la modă" numele acesta, cum sunt multe altele astăzi. Sau poate că părinții acestei doamne cunoșteau câte ceva din istoria de viață a sfintei Paraschiva. Și au văzut în acest personaj fabulos un om al credinței, ale cărui realizări duhovnicești le-ar dori orice iubitor de Cristos pentru descendenții săi. Nu putem ști. De pildă, ai mei părinți mi-au pus numele "Andrei" pentru că m-am născut pe 30 noiembrie, dată la care, în ritul bizantin, se amintește despre apostolul Andrei. Nici prin minte nu le-a trecut să lege persoana mea de credința apostolului; ei nu, dar Altcineva da. Această sfântă Paraschiva, despre care noi, creștinii moderni, cunoaștem atât de puțin, s-a născut într-un sat din Tracia, dintr-o familie de credincioși bogați. La o vârstă fragedă, copila aude la slujbă cuvintele Mântuitorului, prin citirea Evangheliei: "Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-Și ia crucea și să mă urmeze" - Matei 16, 24. Ieșind din Biserică, Paraschiva întâlnește un sărac căruia îi dăruiește hainele sale scumpe. Este doar începutul dedicării sale. Este prima faptă a credinței pe care noi o păstrăm. Au urmat altele și altele până la sfârșitul vieții, când Preaiubitul inimii ei a chemat-o Acasă.

**

Am citit cu fervoare Iacov 2. De la început și până la sfârșit. L-am citit și recitit de multe ori înainte. Priveam mereu textul acesta ca pe un punct de controversă între catolici și protestanți, între teologia lui Iacov și cea paulină. Însă, ca niciodată până acum, mesajul Duhului Sfânt, cel ce a grăit prin Iacov, mi s-a părut clar, concis, ușor de asimilat, în acord cu spiritul nou-testamental și departe de a se dori, prin el însuși, o controversă teologică. Iacov pornește de la o realitate a Bisericii primare și anume faptul că felul în care sunt văzuți săracii este diferit de modul preferențial în care sunt primiți bogații în comunitatea religioasă. Acest punct este începutul unei mirobolante prelegeri despre credința reală.

Atât Biblia, cât și Tradiția Patristică consideră o credință care nu se exprimă prin fapte o "credință drăcească". Apostolul Iacov spune: "...dar și dracii cred... și se-nfioară" - Iacov 2, 19b. Sunt mulți oameni care cred, intelectual, întreaga Scriptură. Sunt mulți care știu că există un Dumnezeu, un Mântuitor, un Mângâietor. Ești uimit să constați faptul că știu pe de rost versete întregi. Le place chiar să asiste la serviciile de cult și sunt primii care se oferă atunci când Biserica întreprinde vreo acțiune caritabilă. Unii se laudă cu spiritualitatea lor prin fel de fel de emisiuni. Celor familiarizați cu cele sfinte, celor care-și trăiesc viața în părtășie smerită cu Domnul, le e ușor să descopere falsul credinței lor. Întrebarea acută care se pune este: "În care categorie intră credința mea? Dincolo de aparențe, în esențe, în adânc, aparțin lui Cristos? Mă leagă credința mea de cer? Faptele mele despre ce fel de credință vorbesc?"

Spiritul Sfânt ne oferă câteva criterii prin care ne putem "testa" credința. Un prim criteriu de disociere între cele două tipuri de credință, cea drăcească și cea a sfinților este cel cu care Iacov își începe "dizertația" despre credință și fapte. O credință pasivă, moartă, firească, îi privește pe oameni diferențiat: bogat și sărac, intelectual și necalificat, român și rom, membru al aceluiași cult cu al meu și frate, indiferent de religie, etc. În credința pasivă există iubire, dar una sectară, exclusivistă, limitată la imediata vecinătate a Eului. Credința activă caută să-i cuprindă pe toți, vede dincolo de aparențe, caută frumosul din om, fără să nege însă, măcar pentru o clipă, realitatea obiectivă. Maica Tereza povestește cum a luat un boschetar muribund de pe stradă, spre a-l conduce la sanatoriul înființat de ea: "Nu voi uita niciodată momentul în care am adunat un om de pe stradă. Era acoperit de viermi. Fața lui era singurul loc neatins. L-am adus în căminul pentru muribunzi și nu mi-a zis decât: 'Am trăit ca un animal pe străzi, acum voi muri ca un înger iubit și alintat'." Credința pasivă vede viermii, cea activa fața luminoasă. Credința drăcească vede animalul, credința sfinților vede îngerul. Cumva, fiecare vede în altul ceea ce este el însuși.

Credința pasivă mărturisește un adevăr, credința activă trăiește Adevărul, îl practică (v. 19, 21, 25).

Apoi, credința moartă nu este gata să-și asume riscuri. În opoziție cu prima, credința vie sacrifică totul. Să privim la Abraham! Dumnezeu îi făcuse promisiunea că va fi părintele spiritual al poporului ales. Anii au trecut și Sarah nu a rămas însărcinată. La bătrânețe, promisiunea Domnului se împlinește. Speranța renaște în Abraham. Dumnezeu îl iubește, el are preț în ochii Creatorului, e cuprins în planul Său și pomenirea sa nu se va șterge. Fiul promis vine. E frumos la chip și cu o minte ageră. Dumnezeu îi spune însă lui Abraham să-l jertfească pe Isaac. Pe cel grație căruia pomenirea sa pe pământ nu s-ar fi șters în veac. Abraham e gata să sacrifice totul. Ca o reverberație din timpurile Genezei până în Apocalipsa post-modernismului nostru fapta lui Abraham rămâne mărturie a credinței veritabile. Un alt exemplu: Maica Tereza a fost surprinsă de credința unei femei sărace, mamă a opt copii. Într-o zi, sfânta a adus acestei familii orez. Mama dă jumătate din orezul primit copiilor. Cu cealaltă jumătate, iese din casă. O dăruiește familiei vecine de musulmani. "De ce?", întreabă Tereza. "Pentru că și ei au nevoie", vine răspunsul. De ce? ar trebui să ne întrebăm și noi. Pentru că sacrificiul face parte din ecuația credinței.

În sfârșit, poate cea mai dureroasă caracteristică a unei credințe drăcești este aceea că ea dă iluzia mântuirii - Matei 25, 41. Credința sfinților va surprinde prin răsplătirea neașteptată - Matei 25, 31-46.

***

Credința sfinților, credința dracilor... Pe unde ne găsim? Încă Apa Vieții curge. Încă mai e vreme de convertire. Încă mai e har pentru noi. Profesorul de psihiatrie al facultății de medicină sibiene spunea în fața unui auditoriu laic: "Credința cuiva poate 'trezi' cele mai puternice izvoare latente de vindecare. O credință reală poate săvârși minunea". Să rămânem cu acest gând frumos: o credință reală poate să schimbe lăuntrul, să sfarme păcatul, să reașeze chipul lui Isus în noi toți. Credința sfinților poate să topească gheața, să pună întunericul pe fugă, să alunge incertitudinea, teama și moartea.

În cele câteva ore din noaptea lumii, să alegem să mergem cu Lumina, făcându-i loc Domnului Isus în noi! Mâine, când zorii vor veni, să nu cumva să fim găsiți ca și fii ai întunericului. Și doar când Domnul Isus "va intra la noi, va cina cu noi și noi cu El" - cf cu Apocalips 3, 20 -, credința sfinților va fi a noastră și noi vom fi sfinți, uniți cu Dumnezeu pentru veci. Amin.

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire