pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Recuperarea demnității
- 19 aprilie 2007 -

La cursul de bio-etică, discutându-se subiectul "euthanasia", am fost confruntat cu întrebarea: "Cum poți lăsa un suferind de o boală cronică, într-un stadiu terminal, să supraviețuiască, îndurând cele mai cumplite chinuri? A-i curma viața nu ar reprezenta o dovadă a respectului pentru demnitatea umană?" Atunci mi-am pus serios întrebarea: "Ce este demnitatea?" După ce mi-am dat răspunsul, în minte mi-au venit exemplele unor cunoștințe, unele demne, altele nedemne. Curios este faptul că mulți handicapați fizic și mental, mulți bolnavi fără nădejde, emană o veritabilă demnitate, în timp ce oamenii sănătoși, bogați, frumoși, inteligenți par așa de săraci în această virtute. La Rochefaucald spune: "Există o demnitate care nu atârnă de noroc, este o anumită atitudine care ne distinge și care pare a ne destina pentru lucruri mari, este prețuirea pe care ne-o dăm singuri, fără a ne da seama. Prin aceasta, câștigăm respectul celorlalți oameni și, de obicei, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât nașterea, funcțiile și decât însuși meritul". Iată cum, din nou, alunecăm pe o pistă greșită. Legăm demnitatea de lucruri exterioare. Oricât vom încerca să schimbăm contextul, vom avea surpriza să aflăm că, în căutarea propriei noastre demnități, suntem la fel de puțin respectabili ca la început. Îmi iau o slujbă nouă, am mai mulți bani. Îmi cumpăr haine de valoare și, dacă se poate, țin eticheta la vedere, pentru ca prietenii mei să vadă că am vestimentație de firmă. Treptat, numărul amicilor crește în progresie geometrică. Îmi sunt mai aproape mai ales când au nevoie de împrumuturi. Mă analizez și îmi pun pe drept întrebarea: "Ce respectă prietenii mei la mine? În relațiile noastre, eu am demnitate sau banii mei?" Cunosc oameni care leagă demnitatea cuiva de statutul său marital. Sunt foarte mulți români care gândesc așa. Un păstor de suflete mă înțeapă periodic: "Mai ai un pas până vei deveni doctor adevărat. Îți lipsește o coastă...", o soție adică.

Am căutat câteva definiții ale conceptului de demnitate. Demnitatea e "autoritatea morală", "prestigiul cuiva", "gravitatea", "măreția", "rangul", "funcția" sau "însărcinarea înaltă". Demnitatea este "valoarea supremă a omului și a națiunii", "măsură de apreciere între oameni", "procesul de apreciere a individului ca om". Fiecare om dorește să fie demn. Pentru orice nevoie și dorință există un substrat real și un răspuns adecvat. Substratul ar trebui căutat pe undeva în primele declarații ontologice: "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune..." (Geneza 1, 31). După ce omul a fost creat, Dumnezeu a analizat întreaga Creație, în vârful piramidei căreia l-a așezat pe om și l-a declarat desăvârșit. Măreția, autoritatea, demnitatea cu care omul a fost investit (Geneza 1, 28), încă din procesul "fabricației", explică foamea de demnitate a lumii întregi. Alegerea neinspirată, dar liber consimțită, a păcatului ne aruncă în abisul depărtării de Dumnezeu. Pachetul binecuvântării, care include demnitatea, este retras. Realitatea zilelor noastre, zugrăvită de Sfântul Părinte în mesajul "Urbi et Orbi" de anul acesta nu e decât proiecția, peste veacuri, a rebeliunii față de Dumnezeu cu întregul Său sistem de valori:

"Câte răni, câtă durere în lume! Nu lipsesc calamitățile naturale și tragediile umane care provoacă nenumărate victime și uriașe pagube materiale. Mă gândesc la ceea ce s-a petrecut recent în Madagascar, în Insulele Solomon, în America Latină și în alte regiuni ale lumii. Mă gândesc la flagelul foametei, la bolile incurabile, la terorism și la sechestrările de persoană, la miile de fețe ale violenței - uneori justificată în numele religiei - la disprețul pentru viață și la violarea drepturilor umane, la exploatarea persoanei. Privesc cu îngrijorare la starea în care se găsesc nu puține regiuni ale Africii: în Darfur și în țările vecine starea continuă să fie catastrofală și din păcate situația umanitară este subevaluată; la Kinshasa, în Republica Democratică Congo, ciocnirile și jafurile din săptămânile trecute suscită temeri privind viitorul procesului democratic congolez și reconstrucția țării; în Somalia reluarea confruntărilor îndepărtează perspectiva păcii și agravează criza regională, mai ales în ceea ce privește deplasările populației și traficul de arme; o gravă criză roade Zimbabwe, pentru care Episcopii țării, într-un recent document, au indicat ca singura cale de depășire rugăciunea și angajarea activă pentru binele comun. De reconciliere și de pace are nevoie populația din Timorul de Est, care se pregătește să trăiască importante alegeri electorale. De pace au nevoie și Sri Lanka, unde doar o soluție negociată va putea pune capăt dramei conflictului care însângerează țara și Afghanistanul, marcat de crescânda neliniște și instabilitate. În Orientul Mijlociu, pe lângă semne de speranță în dialogul dintre Israel și Autoritatea palestiniana, nimic pozitiv nu vine din păcate dinspre Irak, însângerat de masacre continue, în timp ce populația civilă emigrează. În Liban, paralizia care a cuprins instituțiile politice amenință rolul pe care țara e chemată să îl desfășoare în regiune și pune în pericol viitorul ei. Nu pot, în fine, uita dificultățile pe care comunitățile creștine din Țara Sfântă le înfruntă zilnic și exodul creștinilor de acolo, din leagănul credinței noastre. Față de ei îmi reînnoiesc cu afecțiune expresia apropierii mele spirituale".

Am fost cândva liberi să alegem între bine și rău. Acum nu mai putem. Veninul șarpelui ne-a otrăvit ființele cu egocentrism. Suntem într-o criză a identității, ce atrage, automat, o criză a demnității noastre. Așa gândeau și ucenicii Domnului Isus. Tocmai în momentul în care promisiunile profetice păreau că-și găsesc împlinirea deplină în Isus, Acesta suferă batjocură, e dat la moarte dureroasă, iar trupul Său e așezat într-un mormânt al unui fariseu milostiv. Nici măcar nu îndrăznesc să iasă din cetate, de frica învățătorilor Legii, sunt ascunși într-o casă, în spatele unei uși zăvorâte. Femeile mironosițe pornesc să ungă corpul decedatului Isus cu miresme. Domnul murise într-o zi premergătoare Sabatului, iar sâmbăta ce urma le-a obligat să lase trupul neîmbălsămat. Chiar se gândeau cum vor putea deplasa piatra de câteva tone, cum vor putea trece de sigiliul roman, cum vor îndupleca puternicele gărzi, lăsate de strajă, să le ajute.. Surprinzător, îngerii le întâmpină cu vestea glorioasă: " A înviat!" Ele merg degrabă la ucenici, le împărtășesc minunea... iar evreii aceștia, fricoși, disperați, închiși într-o odaie ascunsă, își redobândesc demnitatea. Frica de ieri devine curajul de a înfrunta moartea prin martiriu sau exil. Disperarea de ieri e înlocuită de speranța într-o înviere mai bună. Închistarea de ieri e astăzi deschidere spre o lume întreagă, în evanghelizare și misiune. Între ziua de ieri, când erau fără demnitate, și azi există mesajul: "Cristos a înviat!" Știți care este paradoxul? Nici un om nu a făcut nimic, vreme de milenii, pentru a redobândi demnitatea pierdută. Domnul Isus, deși neîmpărtășind alegerea păcatului, ne-a recuperat demnitatea prin moarte și Înviere. Abia acum ceea ce spune Schiller se transformă din "utopie" în "realizabil": "Demnitatea voastră e în mâinile voastre, păstrați-o! Ea coboară cu voi! Cu voi se va înălța!"

Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vârstă, naționalitate, sănătate, stare civilă. Ci doar de o alegere: a fi sau a nu fi cu Isus, a-L primi sau a nu-L primi ca Mântuitor, a trăi sau a refuza minunea învierii tale prin El!

Cristos a înviat!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire