pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Chemarea la Înviere
- 22 martie 2007 -

"Memoria aproape m-a lăsat, dar țin minte două lucruri: că sunt un mare păcătos, iar Cristos un Măreț Mântuitor." - John Newton

Un călugăr catolic se roagă pentru mântuirea comunității pe care o slujește. Toate restaurantele din oraș se închid. Un preot ortodox sibian mijlocește cu genunchii plecați și cu lacrimi pe obraz pentru tinerii care trec pe lângă geamul său, îndreptându-se spre locurile pierzării. Nu peste multă vreme, el va iniția cea mai cutremurătoare mișcare de regenerare spirituală și morală a Bisericii Ortodoxe, care atinge și astăzi mulțimi de inimi tinere. Un pastor baptist, în plenul senatului Statelor Unite, Îi cere iertare lui Dumnezeu pentru legiferarea păcatelor, îndrăznind să le numească. Rugăciunea lui întoarce mulți americani la Domnul și revigorează credința Bisericilor protestante din lumea întreagă. Continui cu exemple din imediata mea vecinătate. În noaptea de Revelion, primesc din partea uneia dintre cele mai strălucite minți ale medicinii sibiene, o tânără catolică, următorul mesaj: "Ceea ce îmi doresc (pentru anul următor) pot exprima într-un cuvânt: 'Isus'." Cunoscând-o, o și cred. Iar, în sfârșit, o bătrânică se așează lângă mine de fiecare dată când merg la slujbă, întrebându-mă: "- Ai fost la cateheză?" "- Nu", îi răspund de fiecare dată, "am făcut deja cateheza, nu aparțin acestei comunități religioase, nu am timp...". Îmi zâmbește și își reînnoiește invitația pentru săptămâna viitoare. Ea e nelipsită de la Casa Domnului.

Ce spuneți de oamenii aceștia? Nu-i așa că, atunci când ne gândim la lucrurile sfinte, la slujbe și activități ecleziale, asociem ideea de Biserică cu cea de comunitate a "sfinților practici", oameni cu vieți exemplare, de o moralitate fără pată, cu pasiuni exclusiv duhovnicești, cu un fel de a se îmbrăca și de a se comporta "nefiresc", "suprafiresc"?

* * *

Îmi amintesc de o seară în care pașii mă purtau spre biserică. Urmau noaptea și dimineața în care se celebrau "Învierea". Nu prea vizitam lăcașul de cult pe atunci decât la sărbătoarea pascală. Cete de oameni porneau în aceeași direcție. Era însă o doamnă care stătea în poartă, ne sorbea din priviri pe noi toți și ne ura de bine pe un ton tragic: "- Duceți-vă voi! Eu sunt prea păcătoasă pentru a merge la Înviere!" M-au urmărit spusele ei. Știți de ce? Sunt oameni care afirmă cu tărie că nu-i interesează Dumnezeu. Sunt oameni care se străduiesc să creadă că nu există Dumnezeu. Sunt oameni specializați în a inventa cărți, documentare și filme împotriva lui Dumnezeu-Fiul. Ne-am pus vreodată problema că, în toată diversitatea lumii departe de Biserică, sunt suflete care nu mai cred în iertarea lor, în învierea lor?

Există pe undeva, în Vechiul Testament, o carte numită "Cântarea Cântărilor". Se afirmă despre această carte că ar fi un elogiu la adresa iubirii. Evreii o consideră o scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru poporul ales. În acord cu Tradiția, "Cântarea Cântărilor" este o carte alegorică ce evocă dragostea dintre credincios și Domnul Isus. Fata reprezintă Biserica și, prin Biserică, pe fiecare credincios convertit în parte. Iar Solomon ar fi un exponent al Domnului Isus. Printre primele cuvinte ale fetei stau acestea: "Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului" - C.C. 1, 5 - . Fata își vede păcatul, natura adamică, atunci când se întâlnește cu Solomon. Lumina lui Cristos descoperă păcatul din noi. Cu toată dragostea și în deplin discernământ spun că a te vedea "negru", "căzut", vrednic de a fi "damnat", poate fi începutul zămislirii în tine a unei făpturi noi.

Suntem foarte diferiți ca oameni. Chiar și gemenii ce împart același sac vitelin pentru o vreme, au alte direcții de viață, nu de puține ori antagonice. Un singur lucru ne leagă pe toți: PĂCATUL. Pe cei morali și pe cei căzuți pradă cumplitelor patimi. Pe cei bogați, precum și pe nevoiași. Pe intelectuali și pe analfabeți. "Toți doar au păcătuit și sunt lipsiți de măreția lui Dumnezeu", spune apostolul Paul în "Scrisoarea către Romani 3, 23." În lumea noastră, nu ești un vorbitor agreat dacă aduci vorba despre păcat. Curând, clericilor noștri li se va interzice să predice despre păcat. Iată unul din multele și multele motive pentru care mă bucur că sunt un simplu laic, insignifiant: pot spune lucrurilor pe nume, fără consecințe. Însă, atunci când vorbesc despre păcat, mă gândesc mai întâi la mine. Eu sunt o mostră de păcat. "Cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea, din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea"[1]. Convertirea mea m-a făcut să cred că voi fi cu totul o făptură nouă și asta instant. Cu adevărat, multe lucruri s-au schimbat. Mi s-au deschis ochii și pricep Sfintele Scripturi. Am o viață (nesatisfăcătoare, dar am) de părtășie cu Dumnezeu și cu Biserica. Dar sunt unele pulsiuni, dorințe, atitudini, fapte care contravin concepției imaculate pe care o asociam creștinilor întorși la Cristos. Unele deficiențe spirituale se vor îndrepta pe parcurs. Altele vor dăinui până la moartea trupului meu. Sunt convins că și cei dintre noi care se consideră creștini desăvârșiți vor înfrunta firea ca și mine, până în veșnicia regenerării plenare. Iau de partea mea trei autori, doi teologi catolici și protestantul C.S. Lewis. Preotul Louis Beirnhert afirmă: "Putem oare a face să depindă în asemenea măsură sanctificarea de hazardul unui psihism fericit sau de o evoluție reușită? Nu-i este mai lesne să se despartă de sine însuși și să-L accepte pe Dumnezeu unui om înzestrat cu o fire înclinată spre virtute, decât unui om ticălos sau obsedat. În fața exigenței despărțirii de păcat ce se adresează însăși inimii, condiția oricărui om este strict aceeași. Diferența este că, pentru toate aceste 'psihisme oropsite', sfințenia nu va înflori niciodată în perfecțiune. Din cauza aceasta, oamenii nu-și vor cunoaște niciodată sfințenia. Ea nu se va revela decât în eternitate. Aceștia sunt sfinții nenumiți astfel."[2] Aceeași idee e susținută și de teologul catolic Francois Brune: "Sfințenia înseamnă a face tot ce poți cu ceea ce ești... Iar în privința asta, doar Dumnezeu este judecător. Toți cei care au avut o experiență la hotarele morții repetă, după aceea, ceea ce spun fără încetare Evangheliile: nu avem niciodată dreptul să-i judecăm pe oameni!"[3]

***

Decorul pare sumbru. Dumnezeu e drept, urăște păcatul. Omul alege păcatul și respinge dreptatea. Această incompatibilitate între Creator și creația căzută a fost cea mai mare criză existentă vreodată în toată Creația. Dimensiunea acestui moment critic e cosmică. Atunci când Ioan a fost răpit la cer pentru a i se dicta Apocalipsul, Ioan a fost impresionat de durerea care exista în cer, încât a izbucnit în plâns. Nu era nimeni care să împlinească nevoie de curăție a lui Dumnezeu: "Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care stă pe tron o carte scrisă pe față și pe dos, pecetluită cu șapte peceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas înalt: 'Cine este vrednic să deschidă cartea și să desfacă pecețile ei?' Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu era în stare să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Eu plângeam mult, că nimeni nu s-a aflat vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea." - Apoc. 5, 1-4. Însă, în toiul crizei, Isus Își face apariția. Domnul Cristos, în care regalitatea Leului devine una cu blândețea Mielului sacrificat. - Apoc. 5, 5-6. În acest moment, apogeul suferinței creației devine cântare nouă de biruință: "El merse și luă cartea din mâna dreaptă a Celui așezat pe tron. Și când luă cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni se aruncară la pământ dinaintea Mielului. Fiecare avea o harpă și cupe de aur pline cu parfumuri, care sunt rugăciunile sfinților. Cântau un cânt nou: 'Vrednic ești să iei cartea și să desfaci pecețile ei, căci ai fost înjunghiat și cu sângele Tău ai răscumpărat pentru Dumnezeu oameni din toate triburile, limbile, popoarele și națiunile și ai făcut din ei o împărăție pentru Dumnezeul nostru și preoți, iar ei vor domni pe pământ'" (Apoc. 5, 8-10).

Sfântul Sofronie al Ierusalimului spune, vorbind în numele Domnului Isus: "Înaintea Mea, nimeni nu a învins lumea, dar după Mine o învinge cine vrea". Prin poziția în Cristos, orice om poate gusta mântuirea. În afară de Isus, nu este alt nume dat nouă, dumneavoastră și mie, pentru mântuirea sufletelor noastre" (Faptele Apostolilor 4,12).

* * *

Se va celebra din nou Învierea Domnului Isus. Ai de gând să asiști la slujbă? Sau ești prea păcătos pentru a te apropia de Cristos? Isus este Puterea care a învins moartea. Isus este Puterea care a învins moartea din tine. Poate că nu ști, iubite suflet. Dar, la mormântul gol nu au rămas doar bucăți de pânză impregnate puternic prin metamorfoza trupului. La mormântul gol din dimineața Învierii e pentru tine, pentru mine, pentru fiecare ființă omenească, o viață nouă, smulsă din cer, conducând spre cer.

Cristos a înviat! Cristos ne cheamă la Înviere!

Se bucură zorii de Tine, Doamne! Tu, pârgă a celor adormiți, ai revenit în viață. Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel!

Mă-nchin Ție, Isuse, Cel dintâi Născut din toată zidirea! Noule Adam, capul șarpelui l-ai zdrobit prin moarte și înviere. Păcatul a fost achitat, Iadul a fost înfrânt, iar cheile locuinței morților sunt în mâinile Tale! Fumul jertfelor s-a risipit de mireasma jertfei Tale. Legea a fost împlinită în Tine, iar Cartea cu șapte peceți a fost deschisă de Singurul vrednic să o facă!

Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel! Bine ai venit în mine!

 

[1] Fragment din liturgica romană
[2] Louis Beirnaert, Experiență creștină și psihologie
[3] Francois Brune, Cristos și Karma

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire