pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

"Sfinți" cu pietre-n mâini
- 8 martie 2007 -

Citeam recent despre un șofer american care, ieșind din casă, a încercat să își pornească mașina, fără succes însă. S-a coborât din mașină, a scos pistolul și a început să tragă: mai întâi în roți, apoi în geamuri, iar la final în caroserie. După ce a făcut-o ca un șvaițer s-a calmat. Doamne, ce nebun!

Mânia unor șoferi, a celor mai mulți, o vedem - dacă nu experimentăm - zi de zi. Mai văd uneori câte unul claxonând nervos și dând mărunt din buze: noroc că sunt geamurile închise și nu îl aud. Dar sunt unii mai darnici: îi vezi la câte o intersecție, indiferent câți copii sunt prin preajmă, cum deschid geamul, își scot capul afară și toarnă expresii "dulci". Îmi amintesc chiar de un incident în care două mașini se ciocniseră, iar un tinerel din prima s-a coborât rapid și a început să îl ia la pumni pe domnul din celălalt vehicul. Un raport găsit pe internet indica sute de morți și mii de răniți în SUA datorită conflictelor între șoferi pe fondul nestăpânirii nervilor. Iar procentul victimelor crește cu 7% pe an.

Și mă gândesc atunci la mine. Nu am înjurat niciodată la volan. Nu mi-am arătat niciodată degetul colegilor de trafic. Nu am avut niciodată o ieșire nervoasă, nu am tras în roți, nu am împărțit pumni. Niciodată! Să fie oare pentru simplu fapt că nu am carnet de conducere și nici mașină?

* * *

Știți, mă pot gândi la multe lucruri bune despre mine. Niciodată nu am bătut pe cineva să îl las lat. Să fie pentru că am fost cam bleg toată viața? Niciodată nu am făcut sex înainte de căsătorie. Să fie pentru că eu nu a trebuit să stau în cămin, să dorm în patul de dedesubt în timp ce deasupra colegul are parte de ceva "acțiune" sau să merg la baie să fac un duș și să dau acolo peste cineva în costumul Evei? Niciodată în anii deja mulți de serviciu nu am flirtat cu cineva de sex opus. Să fie oare pentru că acolo unde lucrez 99% sunt bărbați și trec zile, săptămâni, fără să văd vreo femeie? Nici în afara serviciului nu am flirtat. Dar oare ar flirta cineva cu mine?

Uneori am impresia că noi, practicanții, cei apropiați de Biserică, ne lăsăm ușor seduși de ideea perfecțiunii noastre. Iar dacă nu este perfecțiune, atunci e măcar superioritate. Iar aceasta ne permite să judecăm cu usturimea unui bici pe cei care nu vin des la biserică sau care înjură, beau, fură, curvesc. Într-o carte cu care mă delectez acum autorul spune, pe bună dreptate, că ne-am specializat în aruncatul pietrei, fiind gata, asemenea cărturarilor și fariseilor ce au adus-o la Isus pe femeia adulteră, să îi omorâm pe cei păcătoși. Era acolo citată o experiență dureroasă a unei mame care se prostitua și, mai grav, își dădea și fiica de câțiva ani, pentru plăcerile unora care plăteau foarte bine. Femeia era terorizată în conștiință, iar pastorul căreia tocmai îi descoperise aceste lucruri groaznice a invitat-o la biserică. "La biserică?", a exclamat ea. "Nu mi-e oare suficient de scârbă de mine însămi? Oamenii aceia nu m-ar face decât să mă simt și mai vinovată." Adevărat. În locul unei primiri cu iubire, o astfel de persoană ar fi aproape sigur primită cu răceală. Privirile pe care i le-am arunca ar fi pietre. Bârfele de după stâlpii bisericii ar fi doar alte pietre.

Cumva, printr-un misterios raționament, ne considerăm plini de merite pentru viețile noastre care nu poartă peceți de scandal atât de vizibile. Oare în locul îngâmfării nu ar trebui să avem recunoștință față de Dumnezeu care ne-a ferit de anumite încercări, de anumite ispite? Recunosc că uneori visez la momentul când în familia noastră problemele financiare vor lua sfârșit, dar apoi rapid mă întreb: oare am putea să ducem povara unei bunăstări financiare? Când văd pervertirea adusă de bani în cazul atâtor oameni, nu pot să nu alung dorința de bogăție, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru atâta cât avem. Am convingerea că multe dintre lucrurile care considerăm că lipsesc vieții noastre - bogăție, frumusețe, copii, un anume talent... -, lipsesc cu un sens, știut doar de Dumnezeu; spre binele nostru, oricât de absurd ar putea părea la o primă și superficială privire.

Cred apoi că totul trebuie înțeles în context: și "sfințenia" și păcatul. De multe ori contextul este cel care ne ridică sau ne coboară. Un mediu bun te poate feri de păcat, dar aceasta nu înseamnă că ești sfânt. Un mediu rău te poate scufunda până peste gât în păcat, dar aceasta nu înseamnă că ești ultimul om de pe pământ. Îmi amintesc de un seminarist care, acum mulți ani, îmi spunea că va merge la țară. L-am întrebat cine este paroh în satul unde va merge. Mi-a spus că este un sat ortodox, deci nu este preot catolic. "Și unde vei merge la Liturghie?", m-am găsit eu grijuliu. "Mi-ajunge că merg tot anul (universitar) zilnic la Liturghie. Acum sunt în vacanță: Liturghia e ultimul lucru care mă interesează." Nu, astăzi nu este preot (ca să previn unele întrebări). Cred că pentru seminariști, modul în care își petrec vacanța este uneori o oglindă mai bună decât carnetul cu note.

Înainte de a ne auto-declara sfinți, înainte de a arunca cu pietre în alții, trebuie să ne întrebăm dacă impresia bună despre noi are un fundament real. Altfel ne putem trezi într-o bună zi cu o încercare, în fața căreia vom eșua. Vom deveni noi femeia adulteră și poate unii membri ai Bisericii nu vor mai avea răbdare să ne ducă în fața lui Isus ci vor trece direct la a ne omorî cu pietre. Nu zi hop până nu ai trecut puntea, îmi spunea bunica. Nu judecați, ca să nu fiți judecați, ne-a spus Isus.

Iată, Postul Mare este o perioadă cum nu se poate mai potrivită pentru a ne analiza, pentru a conștientiza că ceea ce ni se pare un merit al nostru ("nu am băut niciodată!"), este de fapt grija paternă a lui Dumnezeu ("te-am ferit fiule, că altfel era prăpăd de tine!"). Tereza de Lisieux spunea un lucru frumos: un copil care se împiedică de niște pietre îi este recunoscător tatălui care îl ridică și îi tratează rana; cu cât mai recunoscător trebuie să fie cel la care tatăl îi îndepărtează din timp pietrele din drum! Poate nu vom ști niciodată ce pietre a îndepărtat Tatăl din drumul nostru, dar dacă viața ne este lipsită de încercări puternice, mândria trebuie să fie ultimul sentiment pe care să îl resimțim. Dacă unii au parte de pietre-încercări nu este pentru că ar fi inferiori sau au nevoie de "școlarizare" divină, spre deosebire de noi "docenții", ci pentru că acesta este planul lui Dumnezeu. Care nu se comentează.

Mă gândesc frecvent la generația tânără și la presiunile la care este ea expusă. Ne este atât ușor să îi judecăm pentru depravare, pe cât de greu ne este să îi înțelegem. Dacă aș fi păstor de suflete aș institui imediat un premiu pentru fiecare tânăr care a reușit să ajungă curat până în ziua căsătoriei: aceștia sunt eroii de astăzi, mai eroi decât mulți dintre noi, cei ce ne întâlnim duminica în parohie. Și aș da mențiuni, nu pietre, tuturor celor care, deși au căzut, mai au sentimentul că ceva nu este bine în ceea ce fac.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire