pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Nevoia de Sens
- 22 februarie 2007 -

Tatiana Goriceva era cadru de conducere al Komsomolului din Leningrad. Ea ducea un fel de viață dublă. Ziua se bucura de faptul că este o studentă strălucită, mândria Facultății de Filosofie, că frecventează cercuri intelectuale rafinate, că ține conferințe erudite, că mimează pofta spirituală. Noaptea însă se scufunda în disperare, împreună cu "scursorile societății", cu cei mai de jos hoți, nebuni și drogați. "Căutam decoruri murdare", spune ea, "beam prin poduri și pivnițe". Apoi a fost inițiată în yoga: "Am învățat treptat să folosesc 'energiile' misterioase pe care le descoperisem. Yoga îmi plăcea prin ceea ce profesa, 'energetismul', adică un materialism fără nici cea mai măruntă 'fabulă'. A devenit pentru noi, necredincioșii, un fel de mică punte între lumea empirică și cea transcedentală. Însă vidul, devenit de mult existențial, nu a fost umplut din cauza asta, dimpotrivă, nu contenea să crească, prefăcându-se într-o spaimă mistică, ce mă înfricoșa până la hotarele nebuniei. Nu mă rugasem niciodată, nu știam nici o rugăciune. Și iată că unul dintre manualele de yoga propunea un exercițiu ca 'Tatăl nostru', rugăciunea către Domnul. Am început să o citesc ca pe o 'mantra', fără expresie, automat. După ce am citit-o de vreo șase ori, m-am simțit deodată răscolită. Nu mintea mea proastă, ci toată ființa mea a priceput că El există. Dumnezeu viu, personal, care mă iubește și iubește întreaga creație, Dumnezeu care a creat lumea asta și S-a făcut om din dragoste, Dumnezeul cel răstignit și înviat din morți. Într-o clipă, misterul creștinismului mi s-a revelat, viața adevărată și locul meu în această viață. Eram, într-adevăr, mântuită." [1]

Maslow ierarhizează nevoile umane într-o piramidă care-i poartă numele. Pe prima treaptă, în concepția lui Maslow, sunt nevoile fiziologice, pe a doua nevoia de siguranță, iar pe a treia nevoia de iubire și de a aparține cuiva. Pe a patra treaptă, Maslow așează nevoia de stimă, apoi, urcând încă un pas vom da de nevoia de auto-actualizare. Pe treapta a șasea sunt puse nevoile cognitive, pentru ca pe ultima treaptă să ne întâlnim cu nevoia estetică. Contestabilă și pe drept contestată piramidă a nevoilor. Dacă m-am oprit însă asupra ei, este pentru că ar trebui să-i atribuim lui Maslow cel puțin un merit, acela de a ne demonstra cât de multe nevoi există în ființa umană. Din fiecare nevoie, indiferent de natura ei, răzbate o nevoie superioară, care ne urmărește în toate etapele și ipostazele vieții: nevoia de sens.

Ați observat că cea mai des întrebare a copilului este "De ce?" În noi este plămădită puternic "nevoia de sens". Micuțul nu face decât să dea glas forului său interior, căutând sensuri pentru toate lucrurile, căutând, dincolo de toate și prin toate, "Sensul". Însă adulții au grijă să-i dea răspunsuri relative la chestionarul său ce vizează Absolutul. Treptat, deși în inocența lui găsește argumentele celor mari ca neîmplinind neliniștea sa, copilul - adolescentul - tânărul începe să imite nepăsarea cu privire la problema existențială a adulților, 'experți în ale vieții'. Totuși, în solitudine, reverberația "De ce-ului?", acut altădată, tulbură din nou făptura, din adâncurile inconștientului până în sfera conștienței.

În vremuri vetero-testamentale, pentru poporul evreu, nevoia de sens se exterioriza prin nevoia de continuitate. Trecem ușor peste toate înșiruirile de nume evreiești prezente pe paginile Scripturii. Pentru noi, arborii lor genealogici nu înseamnă mult. Pentru israeliți însă, fiecare nume reprezintă o împlinire a nevoii de sens. Doar astfel putem înțelege bucuria lui Abraham (Avram) la aflarea veștii că va fi părintele spiritual al poporului ales: "Eu sunt și iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulțime de popoare și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulțime de popoare. Am să te înmulțesc foarte, foarte tare și am să ridic din tine popoare, și regi se vor ridica din tine. Voi pune legământul Meu între Mine și între tine și urmașii tăi, din neam în neam, să fie legământ veșnic, așa că Eu voi fi Dumnezeul tău și al urmașilor tăi de după tine. Și-ți voi da ție și urmașilor tăi pământul în care pribegești acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moștenire veșnică, și vă voi fi Dumnezeu" ( Geneza 17, 4-8 ).

Una dintre melodiile mele preferate are următoarele versuri:

"Câtă zăpadă ar trebui să acopere urmele pașilor mei plecând?
Ar trebui cât încape în palme de copil
Și iarăși drumul ar deveni drumul nimănui.
Și atunci, nimeni n-ar ști că am plecat, îți spun că nimeni n-ar ști.

Nimeni n-ar ști să mai spună care mi-a fost numele
Vor fi uitate glasul și visele mele.
Fără mine, mai săracă lumea nu se va simți
Îi mai rămâne puzderie de lumânări să ardă." [2]

Conflictul versurilor de mai sus e constituit de aceeași "nevoie de sens". Am venit în lumea aceasta și realizez că o dată cu ieșirea mea din ea, urmele existenței mele în memoria lumii pot fi acoperite doar cu o palmă de copil. Dacă totul se termină la mormânt pentru mine, ceva nu are sens.

Preotul Iosif Trifa relatează într-una din predicile sale o ilustrație interesantă. Un copil vizitează împreună cu mama sa un cimitir. Copilul se oprește în dreptul fiecărei cruci, citind inscripțiile funerare. Pe toate scrie cam același mesaj: numele persoanei decedate plus formula: "robul lui Dumnezeu". Derutat, fiul își oprește mama și o întreabă: "Mamă, peste tot sunt îngropați 'slujitorii Domnului'. Unde sunt curvarii, hoții, mincinoșii, ucigașii? Ei unde sunt îngropați?" Preotul Trifa folosește această ilustrație pentru a arăta percepția greșită a poporului român asupra Dumnezeului drept și sfânt, care, cumva, ar trebui să ierte tuturor orice, fără pocăință individuală. Totuși, ceea ce nu a realizat Trifa este că în formularele necrologurilor românești ale celor adormiți sunt proiectate "nevoile de sens" ale rudelor rămase în viață.

Sper că v-am convins de importanța și dimensiunea universală a "nevoii de sens". Partea cea bună este că religia creștină este singura care satisface deplin această nevoie. Dacă celelalte religii caută sensul prin ritualuri, legi, ceremonii magice, eforturi extraordinare, crime și suicid, creștinismul pune semnul egal între Sens și Cristos. Tragedia lumii creștine este că mesajul cristic a fost înțeles ca și o serie de învățături morale, care închistează libertatea umană. Tragedia lumii creștine este că nu s-a crezut într-un Isus viu și personal. Cu puțină vreme în urmă, am ascultat mărturia convertirii unui preot ortodox. Urmând o tradiție familială, a absolvit Institutul Teologic și a fost hirotonisit ca preot. Deși se străduia să fie un exemplu pentru enoriași, în comunitatea sa nimeni nu se întorcea la Dumnezeu. Oamenii asistau la liturghie, ascultau predicile, îndeplineau atent toate ritualurile, dar în ei nu se întâmpla nimic. Plecau la fel cum veneau. Preotul a început să se frământe, nopțile i-au devenit prilejuri de veghe în rugăciune. Într-o zi însă, un imn creștin îi atinge inima. Cântarea vorbește despre Domnul Isus și jertfa Lui în locul fiecărui om, în locul lui. Urcă apoi la amvon, dar nu poate spune decât: "Acum câteva clipe eram în Iad. Acum cred că sunt în Rai". Simțirile lui le putem recunoaște toți cei care am trecut prin convertire. Credința trecuse din sfera rațiunii în cea a afectului și a voinței, inundase întreaga făptură. Duhul Sfânt era liber să lucreze acum în el, să-l transforme într-un preot adevărat al Domnului Isus. Păstorul nostru descoperise Sensul. Atât Biserica Catolică, cât și Bisericile Protestante subliniază clar necesitatea întoarcerii la Dumnezeu printr-o relație personală cu Isus Cristos. O citez numai pe sora Faustina, sfânta catolică ce se ruga periodic: "Isuse, ferește-ne a ne opune convertirii!"

Într-o omenire golită de sens, glasul Bisericii se înalță mai mult decât oricând, aducând același mesaj: Isus Cristos. Biserica își cheamă fiii la o viață în care "De ce"-ul dispare și existența capătă sens.

Luminile din jur se sting. Forfota lumii mărește zbuciumul nostru. Ne îndreptăm spre ceva cu fiecare clipă. Dar oare "spre ce" și "de ce"? Am vrea să oprim clipa, să-i stopăm curgerea. E liniște în noi. Așteptăm un răspuns. Auzim de departe cuvintele lui Isus: "Fii dar cu râvnă și întoarce-te! Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă cineva aude glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el, iar el cu mine. Biruitorului îi voi da să șadă cu Mine pe tronul Meu, așa cum și eu am biruit și am luat loc cu Tatăl pe tronul Lui" (Apocalips 3, 20-21). Și, dintr-o dată, invitându-L înăuntrul nostru, ne transformăm din căutători în purtători de Sens. Iar răspunsul "de ce-ului" existențial scrie cu slove de sânge cele din urmă versuri:

"Numai Tu nu mă uiți nicicând și mă tot chemi
Cum să rezist glasului Tău...
Când voi pleca toți vor uita că am trăit alături de ei
Însă în gândul și inima Ta e ca și cum aș fi numai eu" [3]

"Nevoia de Sens" își găsește împlinirea sublimă și desăvârșită în Isus Cristos, Domnul!

 

Note
[1] Tatiana Goritscheva, "Nous, convertis d'Union Sovietique"
[2], [3] Ema Chesches, versuri și muzică

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire