pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Frustrarea
- 8 februarie 2007 -

Psihologul creștin M. Scott Peck, în lucrarea "In search of stones", povestește cum, înainte de pensionare, a fost consultat de patru femei foarte asemănătoare. Aveau între șaizeci și șaptezeci de ani și cam aceeași problemă: erau frustrate din cauza îmbătrânirii și căzuseră în depresie. Nu erau religioase. Banii și-i făcuseră prin căsătorie sau muncă. Copiii lor erau toți "succese" și parcă viața lor urmase un scenariu dinainte stabilit. Dar acum făceau cataractă, aveau nevoie de aparate auditive, de dinți falși și de "șolduri noi". Piesa vieții lor devenise foarte dramatică și în nici un caz pe placul lor, așa că doamnele erau nervoase. Psihologul a încercat să le ajute prezentându-le bătrânețea ca pe un timp pe care în nici un caz nu trebuie să-l piardă, privindu-se în oglindă și îngrijorându-se de fiecare nou rid care le apare pe față. Apoi, le-a expus ideea că această perioadă a vieții ar trebui să fie mult mai spirituală, să fie un stagiu de pregătire. Nu i-a fost deloc ușor să le facă să accepte această idee. Le-a repetat de câteva ori faptul că ele nu sunt scenaristele vieților lor și că, de fapt, viața nici nu le aparține. Două dintre ele au preferat să plece și să nu mai asculte predicile lui, alegând depresia și nedorind să se împace cu ideea că, de fapt, ele nu sunt regizoarele vieților proprii. La cabinet s-a prezentat și o altă doamnă, care, deși era mult mai afectată de depresie, gândea dintr-o perspectivă creștină. Pe la șaizeci și ceva de ani, doamna suferise o dezlipire de retină la ambii ochi. Oftalmologul nu reușise să îi reatașeze retina. Doamna era cumplit de supărată pe doctor și, deși nu avea nici o dovadă, era convinsă că medicul greșise operația și era vinovat de malpraxis. Era 90% oarbă și furioasă pe soarta ei. Scott Peck îi spune doamnei: "În clipa asta nu sunt convins că veți ajunge în Rai cărând cu dumneavoastră atâta mândrie. Vi se pare că orbirea de care suferiți e un blestem, dar în același fel ați putea-o privi ca pe o binecuvântare ce v-a fost dată ca să scăpați de povara mândriei. Cu excepția ochilor, sunteți destul de sănătoasă și, probabil că mai aveți cel puțin zece, doisprezece ani de trăit. Depinde numai de dumneavoastră dacă doriți să trăiți acești ultimi ani ca pe un blestem sau ca pe o binecuvântare". Când a revenit pentru a treia ședință, depresia ei de patru ani dispăruse.

Ce este frustrarea? Un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorințe, a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a deprivării de ceva ce ne aparținea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv și afectiv. Cu alte cuvinte, ansamblul modificărilor minții noastre, datorită unei lipse reale sau imaginare, justificate obiectiv sau subiectiv. Suferiți de pe urma frustrării? Cum reacționați la situațiile frustrante? Sunteți persoane cu toleranță scăzută la frustrare din când în când sau vă luptați permanent cu ea? Cum privește Dumnezeu frustrarea? Există mijloace duhovnicești de depășire a rănilor produse de frustrare? Fără nici o intenție de a reda această reflecție printr-o omiletică a interogațiilor, vă fac invitația de a vă "căuta" de frustrare, câtă vreme această maladie a lumii post-moderne nu ne va răsturna, atât dumneavoastră, cât și mie, întregul echilibru mental și spiritual.

Cu câțiva ani în urmă, am vizitat o familie deosebită de credincioși. Material, această familie era cea mai bogată din oraș. Corectitudinea, alături de etica muncii le oferiseră un statut social de invidiat. Era suficient să le rostești numele în oraș pentru a fi și tu privit cu respect. Stând la masă cu "stâlpul casei", soț și tată a trei copii, acesta mi-a dezvăluit frustrarea lui, veche, dar încă percepută puternic. Părinții nu avuseseră bani să-l trimită la facultate, deși el și-ar fi dorit mult să urmeze studiile superioare. Cu un entuziasm remarcabil, am încercat să-l conving că nu e timpul pierdut. Și că, pentru a învinge frustrarea, singura soluție este să o anihileze, înscriindu-se acum la facultatea dorită. S-a uitat la mine cu acea duioșie care derivă dintr-o combinație a experienței de viață cu spiritualitatea înaltă și mi-a spus: "Dacă ai știi câte frustrări din astea îți rezervă viața!" A trecut vremea și aveam să experimentez una dintre cele mai frustrante situații din viața mea. După terminarea facultății, 10% dintre colegii mei au prins o specializare apropiată celei dorite, 10% nu au obținut un punctaj de trecere, iar 80% a trebuit să ne reorientăm spre o altă secție. Care au tolerat ușor această situație profesională frustrantă, specifică societății românești? Colegii mei creștini. Cu un optimism care pentru un necreștin ar fi "frate" cu deviația maniacală, colegii mei credincioși au acceptat situația, au depășit-o, au mers mai departe.

Există două curente radicale de opinie, elaborate de creștini, cu privire la frustrare. Nu le-am găsit scrise nicăieri, dar le-am remarcat și cred că nu sunt singurul. Primul susține faptul că frustrarea nu are ce căuta în "panoplia" interiorului nostru, în care locuiește Spiritul Sfânt, că noi, creștinii, am fi cumva niște "îngerași" care levităm peste frustrările inerente vieții, fără ca ele să ne atingă. Un al doilea curent ne îndeamnă să luptăm cu circumstanțele frustrante, să inițiem reforme sociale, să impunem ostentativ principiile creștine politicienilor neconvetiți și tuturor autorităților laice, să ridicăm Biserica mai presus de stat. - Așa au gândit de pildă frații noștrii reformați, modelul de "Biserică supra-stat" fiind cuprins în teologia calvină și practicată în zorii Bisericii Reformate -. În realitate, ambele tendințe extreme sunt la fel de periculoase și de ineficiente. Dând glas primului curent, ne-am nega realitatea lăuntrică, ascultând de al doilea, ne-am strădui zadarnic să câștigăm războaie spirituale, luptând cu armele firii. Scriptura ne propune un alt model. Un model din complexitatea căruia eu m-am oprit doar la trei învățături.

O primă învățătură ne este dată de psalmistul David, cel ce a avut mult de furcă cu frustrarea:

"Doamne, m-ai cercetat și m-ai cunoscut.
Știi când am stat și când m-am ridicat și de departe mi-ai pătruns gândul.
Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat
și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut.
Că încă nu este cuvânt pe limba mea
Și iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele de demult;
Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta
Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și n-o pot ajunge.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi?
De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești.
De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării
Și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta."
Psalmul 138 (139), 1-10

David ne învață că, indiferent de situațiile din viețile noastre, indiferent de probleme, lipsuri, infirmități, Dumnezeu este stăpân peste istoria universală și peste istoria fiecăruia dintre noi. El le cunoaște și nu le îngăduie la întâmplare. Când ne copleșește frustrarea, să privim cu ochii credinței către Cel a Cărui suveranitate nu cunoaște margini! Să ne lăsăm impresionați de măreția Lui, să ne odihnim în Voia Lui, cea bună, plăcută și desăvârșită".

O altă învățătură ne este oferită de apostolul Paul, în "Epistola către Filipeni": "Nutriți în voi același simțământ care era în Cristos Isus. El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși, a luat fire de sclav și S-a făcut de o asemănare cu oamenii, iar după felul Lui de a fi a fost socotit ca un om. S-a umilit pe Sine Însuși și S-a făcut ascultător până la moarte, moartea pe cruce. De aceea L-a și înălțat Dumnezeu și I-a dăruit Numele ce stă deasupra oricărui nume, ca la numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ și de sub pământ, iar orice limbă să dea mărturie că Domn este Isus Cristos, spre mărirea lui Dumnezeu - Tatăl." - Filipeni 2, 5-11.

Cristos nu a fost scutit de prilejuri de frustrare. S-a coborât din mărire, a trăit ca rob, a plătit în locul nostru prețul păcatului. A murit torturat, supus celei mai crunte morți de atunci. Trupul I-a fost îngropat într-un mormânt de împrumut, în timp ce cu Spiritul S-a pogorât în locuința morților, strămutând în Rai sufletele adormite cu credința în El. Dar după suferință și moarte, Isus va domni din nou peste toate, în unitatea supremă a Sfintei Treimi. Iar dincolo de frustrarea de o clipă, Isus va vedea "o sămânță de urmași" - Isaia 53, 10 -, adică pe toți creștinii de peste veacuri care I-au înțeles chemarea. Problema omului nostru - chiar a creștinului de azi - este că nu mai privește dincolo de pragul morții. Investește totul în viața aceasta fizică, limitată, și, prin urmare, așteaptă totul de la ea. Domnul a învins frustrarea anticipării martiriului, privind la binecuvântarea de dincolo de cruce. Noi suntem chemați la a trăi prezentul în lumina viitorului, la ne reproiecta expectanțele în dimensiunea eternității, guvernată după legile echității depline.

În sfârșit, o altă lecție o putem desprinde urmărind atitudinea Domnului Isus din seara de dinaintea prinderii Sale. - Ioan 14-18 -. E împreună cu ucenicii, la ceas de cină. Urmează Calvarul. Știe ce-L așteaptă. Nu se tânguiește în public. Nu caută mila ucenicilor. Nu cere nimic pentru Sine. Adresează ucenicilor cuvinte de îmbărbătare. Se concentrează pe ei, se investește în ei, Își adună toate forțele dăruindu-Se din nou, consumându-Se pentru ei. Scapi de frustrare tămăduindu-le rănile produse de frustrare altora! Te regăsești pe tine, pierzându-te!

Cu siguranță, Dumnezeu are rezervate pentru noi multe alte mijloace de a ne ajuta să trăim victorioși într-o lume care caută să ne înfrângă! Iar dacă frustrările vieții ne-au condus pe cărări întunecate, dacă voința ne este captivă, dacă bucuria și speranța și-au pierdut sensul, să ne predăm lui Isus! Să pătrundem prin Isus Cristos în vecernia iubirii divine, ce acoperă frustrarea și vindecă rănile produse de ea!

"Doamne Isuse, Cel ce ai spus apostolilor Tăi că le lași pacea Ta, dă-ne nouă Pacea! Pentru ca, prin ea, să învingem frustrarea, să-Ți recunoaștem suveranitatea, să trăim pe pământ cu ochii ațintiți spre Cer, să ne pierdem în slujirea altora și să ne regăsim în Tine! Dă-ne nouă Pacea!"

"Lili și cu mine suntem un cuplu ajuns de mult la maturitate. Avem cincizeci și șase și respectiv cincizeci și șapte de ani. Poate sunteți surprinși de remarca mea, dar nu ar trebui. Găsesc de-a dreptul amuzantă această tendință a culturii noastre de a nega nu numai moartea, dar și îmbătrânirea. Majoritatea americanilor par să creadă că maturitatea începe la 60 de ani. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci "bătrânețea" ar fi normal să înceapă pe la 120 de ani.

În orice caz, nu mai am forma fizică și energia pe care le-am avut odinioară. Mi-e din ce în ce mai greu să urc și să cobor din mașină, ori să urc treptele din fața casei la sfârșitul unei zile grele și nu este numai vina coloanei mele vertebrale. Toate mă supără: vederea, auzul, dinții. O veche ruptură a tendonului lui Ahile îmi provoacă slăbiciune în glezna stângă, iar o fractură pe care am suferit-o cu mult timp în urmă mi-a slăbit glezna dreaptă. Uit cuvinte simple și nume și nu îmi este foarte clar dacă mi-a slăbit memoria foarte mult sau pur și simplu am prea multe de memorat. N-am nevoie de mila nimănui, pentru că Lili îmi oferă milă din plin. Cu zece ani în urmă, râdeam și făceam haz de sănătatea ei de fier, chiar dacă e cu aproape doi ani mai mare decât mine. Acum nu mai e de râs. Colesterolul îi este ridicat. A pierdut doi dinți din cauza gingiilor care îmbătrânesc și ele și mai are câțiva dinți care se mișcă. În săptămâna în care eu am avut ultima operație pe coloană, i-au scos o grămadă de pietre din vezica biliară. Să nu uităm de pastilele de calciu și estrogen. Recent a trebuit să fie operată la gleznă. Are artrită la degete. De fiecare dată când merge la oculist, acesta îi spune că 'lentila s-a mai aburit puțin'. Nu este cine știe ce să te doară toate cele, dar Îi mulțumim lui Dumnezeu că cel puțin ne avem unul pe celălalt și ne putem împărtăși necazurile."

 

Note
[1] Brânzei, Daniel - "Lucrurile de sus", Carmel Print, 2004
[2] M Scott Peck, M.D. - "In search of Stones"

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire