pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Frunză verde
- 15 ianuarie 2004 -

Am participat, nu de mult timp, la o înmormântare. Preotul care a predicat, voind să evidențieze importanța și demnitatea ființei omului, spunea printre altele: "Oamenii care nu cred în Dumnezeu consideră omul ca ceva care trăiește puțin timp pe pământ apoi moare și totul se termină. În cazul acesta omul nu ar fi cu nimic mai mult decât o frunză, care se ivește primăvara, trăiește câteva luni pe ramul copacului, apoi se îngălbenește, moare și cade în pământ. Intră astfel într-un anonimat total. Dumneavoastră, ca ființe cu rațiune, știință, voință și libertate, v-ar conveni să fiți reduși la valoarea unei simple frunze?" întreba retoric predicatorul.

Poate acel predicator a minimalizat valoarea frunzei, pentru a evidenția măreția omului. Și, poate, avea dreptate. Totuși noi ne-am obișnuit așa de mult cu frunzele care ne înconjoară, încât ușor le rupem, ușor le călcăm în picioare, ușor le ardem toamna, ușor le desconsiderăm. Însă aceste frunze sunt adevărate minuni ale lui Dumnezeu.

Mai întâi mă gândesc la bătrânul Noe: ce bucurie a simțit atunci când porumbelul i-a adus în cioc o rămurică înverzită, cu câteva frunzulițe! Acele frunzulițe parcă vorbeau, purtau în ele o veste minunată: pământul devenise din nou locuibil și Noe scăpa din închisoarea arcei sale. În antichitate oamenii foloseau frunzele de laur pentru a împodobi fruntea învingătorilor. Frunzele de laur vorbeau tuturor despre curajul și puterea celui încoronat cu acest frunze. Frunzele au fost și decor pentru marile sărbători. Mă gândesc acum la procesiunile evreilor, care purtau în mâini acele frumoase frunze de palmier.

Frunzele au constituit și vor constitui pentru întreaga omenire hrană. Nici nu ne-am putea imagina masa noastră fără gustul minunat al frunzelor. Cât de hrănitoare sunt diferitele salate, cât de plăcut e parfumul atâtor mirodenii. Chiar și frunza de urzică, pe care de multe ori am evitat-o, știind că doar o simplă atingere ne va ustura, e atât de plăcută și atât de hrănitoare în primele zile ale primăverii!

Apoi atâtea frunze sunt adevărate laboratoare de medicină: conțin așa de multe elemente terapeutice, încât medicii se întrec și nu se satură să ni le prescrie ca leac pentru o mulțime de boli. Oare în vechime (și până în zilele noastre, când au fost inventate medicamentele chimice), frunzele nu au fost singurele medicamente pentru omenire? Și azi, din orice frunze am face ceai, nu se poate să nu aibă un efect binefăcător.

Când eram elev în clasa a cincea, îmi amintesc că profesorul de botanică ne-a dat ideea de a ne înjgheba fiecare câte un ierbar. Fiecare dintre noi am început să adunăm fel de fel de frunze și să le uscăm, ținându-le presate în cărțile noastre. După ce se uscau deveneau adevărate fotografii prin cărțile noastre. Iar profesorul ne arăta și ne explica cât de frumoase și minunate erau aceste frunzulițe, chiar dacă erau uscate. N-am să uit niciodată cum ne vorbea despre mulțimea de nervuri ale frunzei, despre multitudinea de forme și mărimi a frunzelor, despre culoarea pe care o capătă frunzele, despre dantelăria variată a marginii frunzelor. Nu o spunea deschis (pentru că nu avea voie) dar ne făcea să înțelegem perfect că aceste frunze erau adevărate minuni ale lui Dumnezeu (el spunea "ale naturii").

Frunzele, deși noi nici nu ne dăm seama ușor, constituie marele laborator pe care ni l-a oferit Dumnezeu pentru a ne prepara, zi și noapte, oxigenul așa de necesar nouă tuturor. Vă imaginați că dacă ar dispărea toate frunzele de pe pământ, am muri și noi o dată cu ele pentru că nu am mai avea ce respira? Atunci când oamenii distrug verdeața, când distrug culturile, distrug farmacia verde a terrei, distrug fabrica de oxigen.

Ați avut ocazia de a privi de sus o pădure întinsă, în plină toamnă? Este un tablou incredibil: o mulțime de culori, de la maroniu și până la un galben foarte deschis, o imagine de paradis, un peisaj greu de descris în cuvinte! Și asta tot datorită frunzelor, atât de minunat gândite și create de Dumnezeu. Frunzele, chiar și când se usucă, tot frumoase rămân!

Dacă un necredincios ar privi cu bunăvoință și cu suflet deschis o simplă frunză, ar avea în fața sa un mare tratat de teologie: ar vedea, ușor de tot, câtă inteligență și fantezie a investit Dumnezeu în această simplă și prea banală frunzuliță.

Poporul nostru român, atent la tot ceea ce îl înconjoară și îl ajută, a introdus frunza ca o însoțitoare în momentele de bucurie și de jale. Acest laitmotiv "frunză verde" sau "foaie verde" apare permanent în folclorul nostru românesc. Orațiile de nuntă și bocetele, doinele și baladele, cântecele de petrecere și urăturile, colindele și cântecele de dragoste încep cu o invocare a preafrumoasei frunze: "Frunză verde-a bobului" sau "Foaie verde de mărar" și multe altele.

Dacă pe pământ ar fi o singură frunză ne-am uita la ea ca la o mare minune a lumii. Dar dacă sunt mai multe, nu merită oare aceeași prețuire? Ne plac tuturor tablourile și admirăm marii pictori. Dar frunzele nu sunt picturi. Ele sunt adevărate opere de artă vii, create de Dumnezeu. Oare nu merită o adevărată admirație Marele Artist?

Îți mulțumim, Doamne, pentru minunatele frunze pe care le-ai gândit și le-ai creat pentru noi!

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire