pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Idolii mei - pe altarul credinței
- 11 ianuarie 2007 -

V-ați numărat vreodată idolii? Desigur, o astfel de întrebare vă duce cu gândul la diverse reprezentări de oameni și animale cărora li se aduce adorare și care constituie dumnezeii popoarelor păgâne. Alții, atinși în credința lor de războiul prezenței icoanelor bizantine în școlile laice, veți găsi cu cale să vă mâniați de un astfel de titlu, considerându-mă vreun iconodul susținându-și crezul. De fapt, ceea ce voi face este să dau glas unor trăiri despre adâncul meu și să vă provoc la o analiză interioară în lumina Spiritului Sfânt.

Să fi fost acum 3-4 săptămâni. Am primit o veste cutremurătoare. Urma repartiția după terminarea facultății și susținerea examenelor aferente, când am fost anunțat că s-ar putea să nu fie Sibiul locul unde voi lucra pentru o vreme. Pășeam pe străzile mult cunoscute ale orașului meu preferat, căutând să fixez fiecare locșor din cele dragi. Pe aripile memoriei involuntare, îmi reveneau în minte imaginile trecutului, cu o forță afectivă greu de stăvilit. Și dacă aș fi spus: "Facă-se Voia Ta!", aș fi rostit singura rugăciune întotdeauna ascultată și împlinită, dar aș fi fost într-un dezacord total cu realitatea năzuințelor mele. Așa că am spus: "Fă-mi și hatârul ăsta, Doamne, și nu mă despărți de ceea ce iubesc!" Rugăciunea și-a găsit răspuns. De puține ori în viață însă, ți se întâmplă ca radiografia omului interior, cea păstrată în ceruri, să se suprapună cu cea pe care tu ți-ai creat-o despre tine însuți. Această încercare a mea a prilejuit un astfel de moment. Ce-am descoperit? E extraordinar să investești emoțional în oameni, în locuri, e minunat să te regăsești în lumea aceasta, și în toată diversitatea ei cauzatoare de entropie să descoperi lucrurile care-ți aduc echilibru și armonie interioară, dar trebuie să te întrebi serios ce loc ocupă ele toate în inima ta! Chiar spiritual vorbind, clădirile vechi de biserică, stilul conservator de slujbă, deveniseră pentru mine nu simple tabieturi ale credinței, ci lucruri în absența cărora centrul ființei mele ar fi fost dezgolit. Și atunci, mi-am dat seama că nu trebuie să căutăm în afara noastră idolii. Orice lucru, indiferent de potențialul bun sau rău intrinsec, poate deveni centru, adică idol. Problema nu e în "el", ci în felul meu de a mă raporta față de acest "el", indiferent de natura lui. Idolii se crează în noi.

Am urmărit cu ceva vreme în urmă o emisiune la postul național de televiziune. Era prezentată acolo o mică comunitate catolică, dintr-un sătuc de munte. Construcția bisericii stătea mărturie că, acolo, odată, se celebrau cele mai grandioase slujbe. Acum, catolici mai erau doar câțiva săteni, mulți trecuți de vârsta a doua. Preotul sosea foarte rar, o dată pe lună. Cea mai vârstnică a satului, o bătrânică simpatică, citea rugăciunile. Apoi se deschideau cărțile de cântări și glasurile celor prezenți la închinare se înălțau către cer. Am urmărit cu pasiune întregul reportaj. Deși orga materială tăcea, cea spirituală crea cele mai curate sunete. Deși nu era prezent decât Marele Preot, mandatul apostolatului laic era folosit.

Întotdeauna ne deranjează contextul existențial. Ne luptăm cu circumstanțele vieții, făurim atitudini negative față de ele. Într-un fel, e firesc să tindem spre mai bine. Am fost creați pentru eternitatea împlinirii plenare. Însă să nu disprețuim întunericul, problema, conflictul! Cumulate, toate limitările noastre crează cadrul în care să conștientizăm nevoia de eliberare și, implicit, pe cea de Eliberator. La polul opus, orice dar fie poate fi perceput ca o victorie independentă și personală, ducând la mândrie, fie ne leagă în lanțurile dependențelor de tot soiul, din care cu greu mai putem ieși (Luca 12:34).

Mântuitorul ne lasă o frumoasă pildă în Sfintele Evanghelii, "pilda celor poftiți la cină". Un om a dat o cină mare, a poftit pe mulți, dar toți cei invitați au refuzat invitația. Unul pentru a se îngriji de ogor, altul din pricina boilor, un altul din pricină că e proaspăt căsătorit. În tâlmăcirea Sfinților Părinți, ogorul este un simbol al bunurilor materiale, idoli mult răspândiți în orice timp și-n orice veac. Cele cinci perechi de boi sunt văzute ca și simțuri ale noastre perechi, alături de nevoi și de dorințe, adevărate locașuri idolatre pentru mulți dintre noi. În sfârșit, cel însurat poate reprezenta familia, pentru mulți scopul suprem al existenței lor. Dar pilda nu se încheie aici. Săracii (în ale bunurilor materiale), ciungii, șchiopii, orbii (cei cu simțurile și facultățile fizice alterate) acceptă invitațiile la cină. Centrul ființelor lor era liber.

Există o mare diversitate a personajelor lui Dostoievski. Dar, în "Frații Karamazov", în spatele nuanțelor, se ascund două tipare antagonice de gândire umană. Aleoșa este fratele spiritual. Monah fiind, atunci când vârstnicul său duhovnic îl trimite din mănăstire în lume, Aleoșa își pune întrebarea: "- De ce bătrânul mă trimite în lume? E atâta liniște aici, în lăcașul ăsta sfânt! Iar acolo numai ispite și o beznă în care te pierzi, în care rătăcești de la primul pas". Pe de cealaltă parte, fratele firesc, Mitea, afirmă: "Acolo unde mintea vede numai rușine, inima descoperă frumosul. Pentru cei mai mulți oameni, frumosul este însăși Sodoma". În general, îmi plac scriitorii care spun multe în puține cuvinte, dar dacă am ales să continui lectura acestei cărți minunate și lungi a lui Dostoievski este pentru că am remarcat cât de bine surprinde lupta între planul firesc și cel suprafiresc, spiritual. Aleoșa descoperă în el ceva din firescul fraților săi, dar găsește mereu calea de împăcare cu sine. Aleoșa își identifică mereu idolii. Îi recunoaște în ceilalți frați și apoi îi identifică în el însuși, la o scară mult redusă, evident.

Să privim acum la noi! Mulți nu am fi dispuși să renunțăm la casele, familiile și profesiile noastre, apoi la tv, internet, mobil, etc. Și apoi, ne cere Dumnezeu tuturor să renunțăm la toate acestea? Am fi tentați să spunem că toată viața noastră e un maraton în care ne strecurăm printre idoli. Și că acesta este destinul nostru, implacabil. Însă... există printre imnurile Bisericii răsăritene niște versuri extraordinare: "Cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se-nchine Ție, Soarele Dreptății..." (Troparul Nașterii). În cântare se vorbește despre magi. Să spunem că stelele erau idolii magilor. Și tocmai idolul lor a devenit deodată luminătorul spre Destinatarul închinării veritabile.

Să ne numărăm așadar idolii! Deși a trecut Crăciunul, Domnul Isus ne invită încă la iesle. De astă dată, steaua care ne va conduce într-acolo este o constelație de factori din imediata noastră realitate, exterioară sau lăuntrică. Să punem idolii noștri pe altarul credinței! Unii se vor topi, vor înceta să mai existe pentru noi. Alții vor "compune" steaua aceea care să ne conducă la Domnul Isus, în anul acesta și în toată viața noastră!

"Doamne Isuse, nu construcțiile de gheață te înspăimântă, ci noi te mâhnim cu inimile noastre de gheață pentru Tine, dar fierbinți pentru valorile lumii. Învață-ne să Te descoperim, pe Tine, Soarele Dreptății! Și, când Te vom cunoaște drept Cel mai măreț Astru, stelele noastre se vor ascunde, plecându-se în fața Ta, Dumnezeule Sfânt!"

La mulți ani alături de Singurul Dumnezeu adorat și preamărit, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire