pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Colectiv sau comunitate?
- 28 decembrie 2006 -

Poate că a venit timpul să fie îndreptată o privire analitică și spre ceea ce reprezintă baza bisericească și anume comunitatea. Sigur că nu putem accepta viziunea celor influențați de teologia eliberării potrivit cărora totul începe de la așa-zisa comunitate de bază. Dar ce ne facem atunci când criteriul teritorial axat pe parohie pare să nu mai funcționeze peste tot? Și apoi Biserica este formată numaidecât din oameni grupați în așa-zise "comunități". Comunități de credință, de trăire creștină sau pur și simplu pentru că cineva sau ceva i-a pus împreună, oricum, aici e baza. Ca să nu mai spunem că ne place să considerăm o anumită grupare creștină drept comunitate euharistică, atunci când această amprentă sacramentală este bine pusă în evidență, comunitate vie și așa mai departe...

Să vedem însă ce rămâne din toate acestea dacă spunem lucrurilor pe nume. Cineva susținea că în țările fost-comuniste se constată o mare tendință spre colectivism: oamenii se adună cu ușurință, se simt bine împreună, sunt dispuși să pună anumite lucruri laolaltă, dar rămân pe mai departe fiecare cu ale lui, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. "Ca gâsca pe apă", se spunea pe vremuri despre cei care nu se implicau și nici nu se alegeau cu nimic. Or, așa-ceva nu poate fi considerat nicidecum un proces constitutiv. Sigur, lumea nu se schimbă peste noapte și nici Biserica nu începe sau se termină cu o întrunire de persoane. Și totuși...

Din primele luni de preoție mi-a rămas în memorie o moară de apă. Nu se măcina apă în ea, bineînțeles. Curgea însă pe acolo mereu apă și iar apă. Ca și cum cineva nu avea ce face cu atâta apă și trebuia s-o toarne undeva. Mă gândeam pe atunci că semăna cu vorbăria care se turna și iar se turna în adunările convocate de regim fără însă să se macine vreodată ceva. Căci dialectica era numai un cuvânt "sacru", dezbaterile adevărate un "sacrilegiu", iar orientarea numai spre a combate "orânduirea crudă și nedreaptă". Vai dacă situația s-a transferat cumva în Biserică!

Dar oare în bisericile noastre nu se toarnă și iar se toarnă și anume: cuvinte minunate în urechile credincioșilor..., și haruri sacramentale în suflete..., și îndemnuri pentru viață..., și uneori chiar sfaturi temerare ("ferească Dumnezeu să fie politice!"). De măcinat însă nu știu ce se macină, pentru că - de cele mai multe ori - după, se trece la "lucruri mai serioase" sau "fiecare cu ce-l doare". E adevărat că românul este cam poet din fire și se simte bine când îi mai vibrează câteva coarde prin suflet, dar pe urmă..., toate rămân ca la început.

Pe la începutul creștinismului însă, un sf. Ignațiu din Antiohia considera că trebuie să fim numaidecât o făină pregătită să se transforme în pâine. El era dispus să se lase măcinat în acest sens chiar de dinții fiarelor din Colosseum. După carisma martiriului însă au urmat altele și altele pentru creștini. Dar, începând cu imaginea bobului de grâu care trebuie numaidecât să moară, continuând cu referirile la multitudinea de boabe adunate și măcinate pentru a deveni euharistie și transformările dureroase care s-au verificat în chiar sânul Bisericii de-a lungul veacurilor, toate acestea au dovedit că la această "moară" se macină într-adevăr ceva. Iată de ce, o comunitate creștină este vie și scapă de eticheta de colectiv, atunci când în ea se "macină" ceva: chiar și contradicții, chiar și inimi frânte, chiar și orgolii răsturnate. Important este să nu rămână pe mai departe "fiecare cu ale lui".

pr. Cristian Chinez
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire