pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Adventul iertării
- 30 noiembrie 2006 -

Cu ceva timp în urmă, am făcut o vizită unor vecini, soț și soție. El s-a ales, în urma unui accident vascular cerebral, cu o hemiplegie stângă, afecțiune care-i limitează mult mobilitatea și care o transformă pe soție într-un asistent social permanent. După chestiunile medicale, centrul discuției s-a mutat în domeniul credinței. Din pricina invalidității, nici unul dintre ei nu are posibilitatea de a merge la biserică. Sfânta Scriptură era pe masă și un întreg perete era acoperit aproape integral cu icoane. "Un singur cusur avem", îmi spun ei. "Nu vorbim cu un vecin". Și, pentru a-mi opri orice pledoarie înspre iertare și împăcare, îmi zic că a încercat și preotul să-i convingă să acorde iertare, dar nu a avut sorți de izbândă.

Am plecat de acolo cu un gust amar. Memoria mea involuntară a fost răscolită, ieșind la iveală un personaj pe care l-am putut ierta cu greu pentru răul pricinuit. Profesorul meu de matematică din liceu avea obiceiul să-și reverse asupra mea ansamblul de remarci ironice, în fața colegilor mei. Imaginea lui m-a urmărit multă vreme după terminarea liceului și sunt sigur că Domnul Isus este cel care a reușit să-mi schimbe azi atitudinea față de el.

Iertarea celuilalt este unul dintre lucrurile care condiționează propria noastră iertare. Rugăciunea domnească leagă izbăvirea de greșelile noastre de iertarea pe care noi o oferim celor ce ne greșesc.

Astăzi suntem mai departe de a acorda iertare decât am fost vreodată, de la prima etapă a Creației umane încoace. Suntem prinși în trafic în zori și, în loc să-l binecuvântăm pe cel care ne iese în față, îi adresăm cele mai urâte cuvinte din vocabular. Ne calcă cineva pe picior la coadă la farmacie, își cere scuze, poate chiar îi răspundem arătându-ne zâmbăreți, dar suntem mâniați la culme. Ne vorbește șeful pe un ton autoritar și am vrea să-l punem la punct în momentul următor. Dar dramele reale se scriu avându-i ca protagoniști pe membrii familiei. Frații se judecă între ei pentru moștenire. Cu fiecare înfățișare la Curtea judecătorească, iertarea devine o cale din ce în ce mai îndepărtată. Copiii cresc cu resentimente față de părinții lor, devin la rândul lor părinți, reluând același scenariu de viață sau inversând malefic tiparul lor educațional.

Cu toții ne găsim într-o ipostază sau alta. Neiertarea este fie un eveniment izolat, fie un stil de viață. Unii specialiști spun că ar trebui să scoatem din vistieriile sufletelor noastre întreg arsenalul de porniri negative pe care le avem pentru ceilalți. Ei numesc asta "comunicare", având ca și consecință firească "eliberarea". Îi pot spune celui care mă calcă pe picior: "Vezi pe unde mergi, orbule!" Șefului meu posac îi pot face un brânci, urmat de replica pe care de mult doresc să i-o dau: "Abia aștept să-ți iau locul!" Părinților le pot aduce aminte că educația mea nu e sincronă cu modelul trasat de normele Uniunii Europene. Fraților mei le pot cere partea lor de moștenire, pentru că primeau mai multe bomboane atunci când eram copii și acum e dreptul meu să-mi iau revanșa. Oricât de nerealiste ar părea exemplele acestea, cumulate, întâmplări asemeni lor construiesc în noi temple ale neiertării. Pot face așa cum mă învață experții veacului, dar... Reacția mea negativă va stârni în ei reacții negative. Și noile lor reacții îmi vor furniza resurse pentru cele mai murdare simțiri. Tensiunea nu se va stinge, ci se va amplifica.

Este o reclamă la TV în care o tânără, candidată pentru titlul de miss, este întrebată de prezentatorul concursului ce crede că ar trebui făcut pentru o lume mai bună. Ea răspunde sigură pe sine: "Comunicarea este răspunsul." Motiv pentru băieții prezenți în sală să schimbe puțin sensul spuselor fetei, în folosul lor, iar pentru cei care au conceput reclama, prilej de a transmite un mesaj clar și concis. Sunt de acord că trebuie să comunicăm mai mult. Dar fundamentul comunicării trebuie să fie iertarea. Pe iertarea acordată celui care ne stă în față putem clădi o relație interpersonală care să conducă apoi, din aproape în aproape, la pacea și înțelegerea umanității.

Suntem în perioadă Adventului. Teologia augustiniană vorbește de trei Adventuri importante. Un Advent istoric, împlinit prin venirea Domnului Isus din sânul Sfintei Treimi în lumea noastră păcătoasă. Un Advent personal, atunci când Domnul Cristos poposește în inimile noastre, prin Spiritul Sfânt. Un Advent escatologic, care rămâne suspinul Bisericii, după Mirele cu care abia așteaptă să se unească: Apocalips 22,17. Cumva, trăim simultan cele trei Adventuri. Adventul istoric culminează cu bucuria Nașterii Domnului Isus în lumea noastră. Liturghiile Adventului au un farmec aparte. Cu o forță simbolistică extraordinară, te fac să trăiești așteptarea primei veniri a Domnului cu aproape aceeași emoție a profeților, a magilor sau păstorilor, înștiințați, într-un fel sau altul, că Împăratul iudeilor se naște. Multă vreme nu am înțeles de ce Euharistia continuă să fie celebrată în slujbele Adventului. Un prieten mi-a spus însă odată: "Drumul crucii începe la Betleem." Și atunci am înțeles. Bucuria noastră e durerea Lui. Prin rănile Lui, fizice și mentale, suntem noi tămăduiți. Adventul înseamnă cruce, Nașterea se întâlnește cu Răstignirea, Bucuria cu Tristețea. Și, de atunci, iubesc Euharistia Adventului. Isus nu vine pe lume ca un rege, ci ca Om al Durerii. Isus a venit să ne arate ce înseamnă iertarea. Avea tot dreptul să fie supărat pe noi. De-atâtea ori L-am călcat pe picioare, când, grăbiți să ajungem în direcția "iazului de foc", ne stătea în cale. De la Adam până la noi, facem pe șefii și ne cerem dreptul la a trăi în afara autorității Lui. Apoi îndreptăm armele împotriva fratelui nostru de o altă nație, cultură sau religie, pentru că noi suntem "veritabilii moștenitori ai pământului". Iar Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, e doar o forță la care apelăm când ne simțim mici și neajutorați, un sertar pe care îl deschidem la nevoie și îl închidem apoi când ne merge bine.

Îmi propun să îmi comand anul acesta, până la sărbătoarea Nașterii Domnului, un tablou. În decorul unui peisaj de iarnă, în centru, o iesle modestă. Pe o potecă în stil oriental, niște umili păstori veniți să se închine. Deasupra ieslei, o cruce, un Mântuitor, mult sânge curat. Și, în loc e semnătură, voi cere să fie scris: "...precum iert și eu greșiților mei". Prima parte a versetului: "și ne iartă nouă greșelile noastre" e realizat în tabloul acesta. A doua, "precum iertăm și noi", rămâne datoria noastră, imperativul nostru de viață.

Să facem din Adventul acesta un Advent al iertării! Prin Cristos, Domnul nostru!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire