pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Eu și ceilalți
- 23 noiembrie 2006 -

În excelenta sa carte Mere Christianity (Creștinism, pur și simplu, Humanitas 2004), C. S. Lewis, cunoscutul apologet creștin, scrie referitor la "păcatul cel mare", mândria: "cu cât o avem mai mult, cu atât ne displace la ceilalți." Explicația? "Mândria este în mod esențial competitivă. (...) Comparația te face mândru: plăcerea de a fi deasupra celorlalți. Odată ce nu mai există elementul de competiție, nu mai există mândrie."

Recunosc că adesea mă enervează cei din jur când nu-și mai încap în piele, când sunt cu nasul pe sus, când se împopoțonează cu penele altora, când vor să fie mereu în centrul atenției. De ce? Pentru că adesea eu însumi mă consider mai bun decât ceilalți, adesea îi judec în sinea mea, adesea sunt plin de admirație față de propriile-mi realizări, adesea sufăr când ceilalți nu îmi recunosc valoarea, adesea caut să-i impresionez pe cei din jur.

C. S. Lewis spune că primul remediu împotriva mândriei este să ne dăm seama că suntem mândri. Sf. Pavel merge și mai adânc: "Nu faceți nimic din spirit de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine" (Fil 2, 3). Toate bune și frumoase, dar când în mod obiectiv sunt mai deștept, mai frumos, mai puternic, etc., decât altul, cum să-l consider pe acesta mai presus decât mine? Nu ar fi o minciună și un fals spirit de modestie?

În comentariul său asupra acestui pasaj din Epistola către Filipeni, Sf. Toma din Aquino explică: "Nimeni nu este atât de bun, încât să nu fie în el vreun defect, și nimeni nu este atât de rău, încât să nu aibă în el ceva bun." Prin urmare, ne îndeamnă Sf. Toma, fiecare să-și spună în sine: "Poate se află în mine un defect care nu se află în celălalt." În plus, continuă Aquinul, fiecare este cristofor, purtător de Cristos. Dacă nu din alte motive, cel puțin din acesta putem să-l considerăm pe celălalt mai presus decât noi.

Umilința, virtutea contrară mândriei, ne aduce aminte, etimologic, că provenim din țărână: humilitas vine din humus, "pământ". Umilința este cea care ne menține cu picioarele pe pământ, în concretețea adevărului, pe când mândria ne înalță cu capul în nori, în aburii minciunii despre noi și despre ceilalți. Același Sf. Pavel ne întreabă: "Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu l-ai fi primit?" (1 Cor 4:7).

Cum arată cel smerit? Cu siguranță, scrie Lewis, nu e o persoană mieroasă, care-ți spune mereu că e un nimeni. Cel smerit e vesel, inteligent, se interesează cu adevărat de ceea ce tu îi spui lui. Și, să fim siguri, nu se gândește deloc la smerenie: nu se gândește la sine deloc.

De ce nu se gândește cel smerit la sine? Pentru că știe că Dumnezeu îi e Tată și că îl iubește necondiționat, indiferent cât e de bun ori de rău, de frumos ori de urât, de puternic ori de slab. Pentru că știe ceilalți îi sunt frați, nu competitori în Cristos. Pentru că știe că tot ce este și ce are este un dar.

Andrei Goția
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire