pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Super-eroi, cu puterea lui Dumnezeu
- 2 noiembrie 2006 -

Se spune că Bruce Willis ar fi dorit să joace rolul principal în "Titanic", dar Leonardo di Caprio i l-a furat de sub nas. Știți de ce? Producătorii știau că dacă ar fi jucat Bruce Willis, acesta i-ar fi salvat pe toți pasagerii Titanicului, dacă nu și vasul. Ei, și ce dacă știați poanta? Mie îmi permite să deschid subiectul super-eroilor, o prezență tot mai constantă în filme: aruncați o privire la filmele ultimilor 2-3 ani și veți vedea ce explozie de super-eroi, într-o întrecere de efecte speciale - "Fosta mea super-gagică" (cel mai recent exemplu), "Superman" (relansat vara aceasta), seria "X-Men" (oare "ultima înfruntare" a fost chiar ultima?), "Batman" (2005), "Cei 4 fantastici" (2005), "Spiderman" (2004), "Incredibilii" (2004), "Hulk" (2003), "Liga" (2003) și multe altele.

Și deși majoritatea acestor super-eroi sunt așa cum sunt pentru că au suferit mutații genetice sau pentru că au origini extraterestre, noi, oamenii obișnuiți, mici și mari, ne dorim mult să fim ca ei. Aproape că nu este ieșire afară cu copiii noștri în care fata noastră mai mare să nu se așeze într-o poziție mai nefirească, atingând cu palmele solul și strigând: "Mamă, tată, uite! Dau pământ! Vuuuuuuu!" (Nu recunoașteți eroina? Hmmm... nu prea vă uitați la televizor, la desene animate cel puțin!).

Adevărul este că suntem prea banali. Fără puteri extraordinare suntem niște ființe absolut banale. Da, avem o inteligență superioară celorlalte viețuitoare cu care împărțim pământul, dar existența rămâne tot anostă. Mergem la serviciu, venim de la serviciu. Gătim astăzi, gătim și mâine, gătim și poimâine. La fel și cu spălatul hainelor, a vaselor. Există atâta repetiție, rutină, plictiseală. Dacă mai rupe ceva monotonia sunt problemele, crizele, necazurile, la care reacționăm strigând, enervându-ne, consumându-ne, deprimându-ne, astăzi, și mâine, și poimâine. Cum să nu îți dorești să fii super-erou?

Simțim că nu suntem făcuți pentru o viață banală și bine simțim. Tot ce ne trebuie este o mutație, dar nu una genetică, ci una spirituală. Viața spirituală este cea care ne face ființe... supra-naturale. Și în timp ce pe Superman, Batman, Spideman și Alți-men nu i-a văzut nimeni, decât cu ochii imaginației, sfinți care levitau prin bucătărie, care certau animalele, care aveau darul bilocației, care au înviat morți, care citeau oamenii ca pe o carte deschisă, care au făcut alte diverse minuni, au fost văzuți de-a lungul istoriei de nenumărați oameni. Oare de ce preferăm să visăm la cai verzi pe pereți în loc să tindem spre super-eroii adevărați?

Ce forță ultra-specială i-ar putea trebui creștinului care trăiește virtutea iubirii? Cu aceasta poate topi inimi de piatră și vindeca răni adânci, poate anula distanțe și umple prăpăstii, poate aduce fericire: există oare vreo forță mai mare? Și ca orice super-erou, și creștinul are costumația sa unică. Ne-o prezintă Sfântul Pavel când le recomandă următorul costum efesenilor: "Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu platoșa dreptății, și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu." Acesta este singurul costum din lume care se potrivește perfect oricui îl îmbracă, indiferent de sex, vârstă, înălțime, talie!

"Stimate vânzător, nu îmi place la costumul acesta căci cere credință. E demodat domnule! Ca și chestia cu coif și platoșă. Ceva mai modern nu aveți? Înghit material radioactiv, faceți-o pe mama extraterestră, trimiteți-mă în cosmos, combinați-mi genele cu ale unor animale sau plante, plătesc cât vreți: orice, numai faceți-mă super-erou instant! Aveți așa ceva?"

* * *

Acum câteva luni am citit o carte frumoasă de spiritualitate. Mi-a plăcut fiecare pagină, dar una în special m-a marcat, și mă "bântuie" și astăzi. Într-una dintre pagini (a 84-a ca să fiu mai exact), autorul amintește o întrebare, în treacăt, dar care mie mi s-a întipărit serios în minte: "Ce lucru fac eu pe care nu l-aș putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Nu sunt un expert în problematica vieții spirituale, dar cred totuși că această întrebare constituie un excelent barometru: sunt lucruri în viața noastră pe care le-am făcut deși erau imposibile forțelor noastre umane limitate? Dacă da, atunci poate că avem o viață spirituală. Ne mândrim că tot ce am realizat în viață a fost prin propria noastră sudoare și nimic mai mult? Atunci, chiar dacă poate în societate suntem considerați a fi extraordinari, tristul adevăr este altul: suntem cât se poate de ordinari.

"Ce lucru fac eu pe care nu l-aș putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Ai nevoie de discernământ pentru a răspunde acestei întrebări. Dacă alergi o tură de stadion și la final nu gâfâi este mai degrabă pentru că faci atletism. Dacă lucrezi, chiar și pentru cauze nobile, pentru semeni, pentru Biserică, 8-10-12 ore pe zi, poate fi pentru că ai o constituție fizică ce îți permite aceasta. Există ispite contrare: de a crede că tot ceea ce facem este datorită propriilor forțe, fără să vedem contribuția lui Dumnezeu; sau de a crede că tot ceea ce facem, de fapt face Domnul prin noi, dând aură supranaturală și celor mai ordinare acțiuni ale noastre. Ca de obicei, adevărul este undeva pe la mijloc. Nu suntem roboții lui Dumnezeu, ci ființe dotate cu liber arbitru. Ființe plăpânde, trestii gânditoare, dar care trăind în Dumnezeu pot să (vuuuuuuu!) mute munții.

"Ce lucru fac eu pe care nu l-aș putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Iată unul: să îmi iubesc tot mai mult soția. Nu mă înțelegeți greșit. Există mii de motive pentru care soția mea merită iubită, dar după atâția ani de căsătorie pentru mine rămâne un fel de mister faptul că o iubesc tot mai mult. Trecerea timpului nu-mi estompează sentimentele pentru ea, ci dimpotrivă. Acesta este unul din locurile în care, personal, simt foarte clar puterea lui Dumnezeu, lucrarea harului sacramental primit la căsătorie. Nici copiii nu i-aș fi putut "face" fără Dumnezeu. Nici casa în care locuim acum nu am fi avut-o dacă el nu ar fi înmulțit miraculos (nu prin Caritasul lui Stoica) puținii noștri bani de la început.

"Ce lucru fac eu pe care nu l-aș putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Iată o întrebare bună de pus în fiecare zi. Răspunsul la ea ne clarifică dacă trăim doar o viață vegetală sau avem și o viață spirituală; dacă suntem niște oameni ordinari sau niște super-eroi, deghizați, asemenea lui Superman, într-o viață de jurnalist, sau de taximetrist, sau de vânzător, sau de profesor, sau de...

Radu Capan
www.capan.ro

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire