pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

5 ore pe zi cu familia
- 11 mai 2006 -

M-am hotărât: "Voi petrece 5 ore pe zi cu familia". Dacă se poate mai mult, cu atât mai bine. "Imposibil, fii serios, nu se poate așa ceva", au comentat prietenii. Parcă am muri toți de foame, așa de disperați căutăm să avem câte 2-3 servicii. Oamenii de afaceri trăiesc mereu cu stresul că mâine nu vor mai avea bani sau că vor pierde "astea toate, care le-am strâns cu mâinile mele".

Ne luptăm din greu să "facem bani". Apoi împrumutăm de la bănci sau de unde putem, ca să avem un scop nobil pentru care muncim ca "work-ahoolicii" - "Datoriile trebuie plătite, dragă!". De parcă vecinii au făcut datoriile, nu noi. Mai rău de cei care nu au nici măcar apartament, casă sau mașină. "Dar oricum nu se mai putea cu rabla aia veche de Ford sau Volkswagen". De Dacie nici să nu mai vorbim. Și mobila din bucătărie trebuie schimbată. Și calculatorul copilului. Și paltonul soției. Și faianța din baie. Și atât de mult lucrăm să le fie lor bine, încât până la urmă unii își schimbă... chiar soția și copiii...

Firma ne dă mașină la scară și laptop. Celular de la firmă. Poate chiar haine, să fim "prezentabili", și miel de Paști. Salopete de rezervă, scule "nemțești", masă gratuită. Dar, în schimb, devenim "sclavi pe plantație", de la 8 dimineața la 11 noaptea, de luni până sâmbătă. Duminica suntem frânți de oboseală, cu greu ajungem la biserică. Uneori lucrăm și duminica.

Până aici aproape că nu e nimic rău. Dar copiii??? Unde ne sunt copiii? Dar soția??? Cu cine ne-am căsătorit?

"Ei trebuie să înțeleagă! Doar pentru ei mă zbat."

Cunosc pe cineva care are un băiat adolescent. Tatăl băiatului lucra într-un oraș apropiat, dar economisea banii de navetă și venea acasă doar de vineri seara până luni dimineața. Băiatul a crescut în biserică, a fost un copil cuminte, până când... nu a mai fost cuminte... De fapt toți membrii familiei erau "în biserică". Până când "barca" a început să se clatine. S-au gândit chiar la divorț, dar de dragul copiilor și de rușinea societății au renunțat.

În schimb, băiatul nu a renunțat la drumul spre iad. Când tatăl a încercat să stea de vorbă cu el, băiatul parcă avea răspunsul pregătit: "Da' tu cine ești ? Cine te crezi tu să-mi spui mie ce să fac? Mie bunicul mi-a citit poveștile. Tu cine ești?" Credeți că există termen de comparație pentru durerea unui tată căruia propriul său băiat îi spune: "Da' tu cine ești?" Care a fost câștigul aici? Banii de navetă! Care a fost pierderea? Relația ruptă și un suflet (al propriului copil) angajat pe drumul spre iad.

Vreți să vorbim și de familiile destrămate după anii '90, când toți se îmbulzeau să lucreze "afară", în Occident? Bărbații plecau câte 3-6-9 luni. Alții chiar... 9 ani. În Germania, SUA, Italia, Israel sau pe unde se putea. Până la urmă au plecat și femeile - în Grecia, Turcia, Spania sau aiurea. Pentru multe dintre acele familii, care este câștigul acum, după ce se trage linie? Praf și pulbere! Și familiile respective, și copiii, și conștiințele și sufletele oamenilor.

Îmi amintesc că am crescut într-o familie foarte echilibrată. În fiecare după-masă, la "3 jumate" (15:30), tata intra pe poartă. Venea de la serviciu, iar serviciul lui îl... uita întotdeauna la... serviciu. Nu discuta acasă probleme de serviciu. Mama era casnică. (Uau! Să-i spui astăzi unei femei "de carieră" că ar fi mai bine pentru copii și familie ca ea să fie casnică...)

Aveam un fel de "ritual" al familiei în fiecare zi. La 16:00 mâncam cu toții împreună, apoi lucram împreună în grădină, reparam împreună ceva la casă, puneam zacuscă, compot, făceam teme, mergeam la biserică, etc. Dar aveam un pilon de siguranță în fiecare zi: "Tata la '3 jumate' intră pe poartă și petrecem după masa și seara împreună." Și fiți convinși că tata nu se adâncea niciodată ca o "legumă" în știrile de la televizor, nici mama în telenovele, ca o altă "legumă".

Este adevărat că de multe ori mâncam "o felie de pită unsă" (cu untură, nu cu cremă de cașcaval...), dar nu că eram săraci, ci că așa era scenariul în filmul respectiv. Și eram bucuros și fericit, și eu și tata și mama și frații mei. Tata împlinește luna aceasta, cu ajutorul Domnului, 80 de ani (mama a plecat la Domnul). Dar credeți că mi-a trecut vreodată prin cap să-i spun: "Păi nu mi-ai dat și nu mi-ai făcut"? Niciodată! M-am simțit iubit și mi-a fost de-ajuns. Mi-e așa de drag să stau de vorba cu el despre orice, și să-l ajut la câte ceva pe lângă casă.

În zilele noastre, când mai mult de jumătate dintre copii cresc în familii monoparentale, doar cu mama, sau cu un părinte vitreg, că "Tata ne-a părăsit când am fost eu mică. A plecat cu alta", cum poți să vorbești de un ritual al familiei, în jurul Domnului Isus și al Bibliei? Astăzi multe servicii sunt de la 9:00 la 18:00. Copiii vin acasă de la școală, găsesc casa pustie și goală, și atunci se simt singuri, triști și încurcați de lumea asta prea complicată. Drept urmare, se afundă în Internet, televizor, pornografie, relații dubioase. O bună parte dintre copii sunt distanți, rebeli, neadaptați, descurajați, în depresie și cu rezultate slabe la școală. "Urlă" după relația cu părinții și după dragoste.

Este normal să mergi la serviciu și să îți câștigi existența. Este normal să evadezi de acasă din când în când, pentru o plimbare de unul singur. Dar unde este limita dintre normal și anormal? "Eu NU am avut, dar copiii mei vreau să aibă, să nu mai sufere și ei". Și îi bombardăm cu biciclete, role, tricouri, electronice. Dar... "dacă dragoste nu e, nimic nu e". Și fiți siguri că dragostea nu se măsoară în lucruri materiale, la fel cum nici vântul nu se măsoară cu găleata.

Am cunoscut un om de afaceri de succes, care la ora 5 după-masa intră în casă și petrece tot restul zilei cu familia. Și cu celularul închis. Felicitări! Fiul nostru, de 11 luni, se târăște prin bucătărie de-a bușilea, în "patru labe". De multe ori alege ca țintă preferată... găleata de gunoi. Doamne, dă-ne înțelepciune să renunțăm să ne mai târâm "în patru labe", în coate și-n genunchi, după gunoaie.

Acum, ți se pare mult 5 ore pe zi cu familia? Dacă vrei să-ți echilibrezi barca și să-ți câștigi casa, nu e mult 5 ore pe zi cu "ai tăi". Dacă vrei să... "economisești banii de navetă"... tu decizi scenariul în acest film... Dar finalul nu-ți mai aparține.

Ioan Ciobota
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire