pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Eliberat de mine însumi
- 4 mai 2006 -

Literatura ebraică păstrează pentru noi o întâmplare din timpurile decalogului. Întâmplarea aceasta a avut loc între doi frați evrei. Unul era căsătorit și avea mai mulți copii. Al doilea era necăsătorit. Ei aveau holdele lor, moștenite de la părinți, una lângă alta. După seceriș, fratele necăsătorit și-a zis în sinea sa: "Eu nu sunt căsătorit și nu am copii, eu nu am nevoie de toată recolta pământului meu". Noaptea, el s-a dus la holda lui, a luat mai multe căpițe de grâu și le-a mutat pe holda fratelui său. Câteva zile mai târziu, fratele lui mai mare s-a dus și el la miriștea sa și a mutat pe ogorul celuilalt mai multe căpițe de grâu în dorința de a-și ajuta fratele mai tânăr. Într-o noapte, au ajuns, fără să știe unul de altul, cam în același timp la holdele lor. Fiecare cu vreo doi-trei snopi în brațe a pornit spre ogorul celuilalt. În lumina lunii au ajuns să se vadă unul pe altul. Fiecare, cu snopii în brațe, se gândea să facă un bine și să-l ajute pe fratele său, fără ca acesta să știe. Fiecare era mânat de o iubire caldă și curată, de un devotament sfânt pentru fratele lui. Au lăsat snopii jos și s-au luat în brațe, sărutându-se ca doi frați mișcați de puterea dragostei. Ei nu au ridicat între ei ziduri despărțitoare, ci poduri de dragoste, poduri pe care s-au întâlnit ca frați adevărați.

În vremurile noastre, o astfel de ilustrare a iubirii frățești pare mai degrabă un mit decât o realitate. Ascult de multe ori oamenii și sunt uimit să constat existența unei mentalități comune în ceea ce privește reperele morale. Când greșim în relațiile cu semenii, se găsesc ușor etaloane care să justifice căderea. Mai sunt însă și alții care nu sunt luați în calcul în etalonările noastre: cei ce iubesc.

Înainte de toate, cred că ar trebui să definim noțiunea de dragoste. Psihologii veacului îi contestă acesteia natura permanentă sau măcar aceea de sentiment, de categorie afectivă de lungă durată. E doar o emoție, după ei, și nimic mai mult. Creștinismul este, înainte de toate, o religie a Iubirii. Și cum gândul lui Dumnezeu e la fel de departe de gândul omului precum cerurile sunt față de pământ, să ne așteptăm la anularea concepțiilor seculare despre iubire. Apostolul Paul, inspirat de Spiritul Sfânt, ne lasă această frumoasă caracterizare a dragostei "agape", pe paginile Sfintei Scripturi:

"Dacă întreaga mea avuție aș da-o în milostenii
Și corpul meu l-aș da pe foc, să ard,
Dacă nu am dragostea, nu-mi folosește la nimic.
Dragostea este răbdătoare, dragostea este binevoitoare;
Nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă de mândrie;
Nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale,
Nu se supără, nu ține socoteală de rău;
Nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr.
Ea pe toate le acoperă, pe toate le crede;
Pe toate le nădăjduiește și le îndură".
              1Corinteni 13,3-7

Întreaga Creație reflecta odinioară iubirea lui Dumnezeu. În înalt, o muzică sacră elogia Iubirea. La un moment dat însă, odată cu o treime din "stelele cerului", strălucitorul Lucifer a căzut. Ponegrind cântarea iubirii. Prin Adam, cu toții am pierdut iubirea. E drept, încercăm să reconstituim fragmente din imnul dragostei. Dar totul este un eseu surd și incomplet de zdrobire a entropiei, în nădejdea atingerii absolutului. Unde a greșit Satan? Unde greșim noi? Chiar la definiția iubirii. În ecuația ei, trebuie să existe întotdeauna o necunoscută. EU. Satan a pierdut Iubirea în momentul în care a cerut ceva pentru SINE. Eu nu pot iubi decât fără de MINE. Acest lucru încerca Sfântul Paul să-l spună Corintenilor. Comunitatea din Corint era renumită pentru darurile sale spirituale. Cu toate acestea, lucrurile nu mergeau bine. De ce? Concentrați pe exersarea darurilor, pierdeau din vedere scopul. Pavel e nevoit să-i îndrepte către ținta locuinței și a lucrării Duhului Sfânt în ei, care este Iubirea: "Voi năzuiți la darurile cele mai înalte. Dar eu vă voi arăta încă o cale, cu mult mai presus", iubirea.

Nu poți iubi decât eliberat de tine însuți. Decât animat de dorința de a-i ajuta pe ceilalți, chiar negându-ți propriile tale nevoi. În minte îmi vine exemplul Apostolului Ioan, ades plecându-și capul pe pieptul Domnului Isus, gândindu-se la Iubire în timp ce alții se gândeau la trădare, alergând gol în noaptea pustie și rece, scriind apoi minunate epistole ale dragostei din care lipsea un singur nume, al său. Mai aproape de noi, exemplul Mariei Tereza, al lui Martin Luther King și al multor altora, cu numele cărora s-a scris în lumea egocentrică istoria iubirii.

Cea mai mare problemă a contemporanității este individualismul. Luând masca libertății personale, ascunzând păcatul și înstrăinarea intrinsecă. Un individualism social, suma individualismului familial, eclezial ș.a. Soția vine obosită de la serviciu acasă, unde o așteaptă alte responsabilități. Soțul are 2-3 slujbe, contactele lui cu familia sunt pe fugă. Copiii butonează televizorul, calculatorul și se îngrijesc unul pe celălalt. Fiecare trăiește în lumea lui. Și vai de cel ce trece gardul în ograda celuilalt! În familie, fiecare membru are proprietate personală: EUL. În Biserică, avem locurile noastre. Abia dacă privim către cel din dreapta sau din stânga. Iar când ne dăruim pace, întindem o mână și o retragem repede, ne unim privirile preț de o clipă și iarăși ne comportăm ca și cum nu ne-am fi cunoscut niciodată. Dacă ceva se poate schimba, familia este locul de unde ar trebui să pornim. Întâi, ar trebui să milităm pentru domnia lui Cristos peste familie. Isus, capul bărbatului, bărbatul, capul soției, ambii parteneri supunându-se unul altuia în dragoste. Doar prin adeziunea familiei la Familia Domnului Cristos, cu toate responsabilitățile ce derivă din aceasta, oamenii vor transforma gardurile în punți, menite să-i unească veșnic în Domnul.

Iubire... pod peste diferențe, unind două suflete. Inimile ce se întâlnesc în iubirea Domnului Isus hotărăsc, de atunci, să bată la unison, pentru El. Iubire... adiind mireasma lui Cristos, căutând fără să ceară căutare, oferind înainte de a fi nevoie să ofere. Întâmpinând suspinul, chiar nerostit, zâmbind la bucuria negrăită a celuilalt.

Domnul Isus ne-a spus cândva prieteni. Dăruindu-ne, în perspectiva nunții, haina țesută în inul cerului, spălată în sângele răstignirii. Când îngerii vor ține cununa Miresei Mielului, iar muzica sferelor va fi marșul nupțial, nu va mai conta atunci decât Iubirea, Însuși Isus. Dintre toate lucrurile pe care le-am învățat de la Isus, cel mai important rămâne acesta: a spune "Te iubesc". Lui și semenilor mei. "Te iubesc". Două cuvinte ce pot schimba lumea. Pot stinge conflicte, pot tămădui răni, pot risipi întunericul și stinge singurătatea. Dar această sfântă asociere își are obârșia în Întruparea Lui, în rugăciunea Sa pentru mine atunci când aruncam asupra-I batjocură, în moartea, învierea și mijlocirea Sa pentru sufletul meu. N-am putut iubi decât eliberat de mine însumi.

Nu putem iubi decât eliberați de noi înșine și umpluți de Cristos!

"Rămân doar acestea trei: credința, nădejdea și dragostea.
Dar cea mai mare dintre ele este dragostea".
              1 Corinteni 13,13

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire