pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Timpul nu-i al nostru
- 1 ianuarie 2004 -

Era într-o noapte când se schimbă anii. Un bătrân de 88 de ani stătea și privea pe fereastră cum ninge. Acea noapte minunată era pentru el un moment de reflecție: cum se scurge timpul, cum se scurg anii unul câte unul. La un moment dat intră un grup de colindători. Îi cântă moșului o colindă. Moșul îi omenește. Apoi unul dintre colindători îl întreabă: "Moșule, câți ani ai?" "Dragul meu, răspunde moșul, nu știu să-ți spun câți am, sau câți mai am, dar pot să-ți spun câți nu mai am. Au trecut din viața mea și nu-i mai am vreo 88 de ani."

Mare dreptate avea bunelul: anii trecuți nu-i mai avem, nu-i mai întâlnim, au trecut în veșnicie.

De multe ori avem o impresie foarte greșită: credem că timpul ne aparține, că putem face ce vrem noi cu el, că-l putem risipi sau pierde, că am fi stăpâni pe el. Ori timpul, adică perioada în care noi ne perindăm pe acest pământ, este un mare dar al lui Dumnezeu.

Mai întâi nu noi am ales momentul în care să intrăm în istorie, în timp, adică în această fărâmă de veșnicie în care avem privilegiul de a fi ființe vii pe acest pământ. Dumnezeu ne-a trimis în timp, pentru a ne pregăti veșnicia. Nimeni nu a spus: eu vreau acum sau eu vreau mai târziu. Doar Cristos a venit la "plinirea timpurilor", când întreg pământul avea nevoie de prezența sa.

Noi nu putem opri timpul. Avem rareori clipe minunate de fericire care nu am vrea să se mai termine. Am vrea să oprim timpul în loc. Dar nu avem nici o putere. Tocmai atunci timpul parcă zboară mai iute.

Ce greu trec zilele în care suntem bolnavi! Ce lungi sunt zilele și anii pentru un deținut! Ce lungi sunt câteodată cele opt ore de muncă și care noi am vrea să treacă cât mai repede! Ce lung e timpul de așteptare când cel drag nu mai vine! Am văzut și multe persoane care așteaptă cu nerăbdare ziua pensionării. E curios, nu? Parcă așteaptă să îmbătrânească!

Adică de multe ori am așteptat ca timpul să treacă mai iute pentru a ajunge la o țintă, la un liman, la o împlinire.

Dar sunt și momente, cum ar fi schimbarea anilor, în care ne dăm seama că timpul zboară prea iute.

Eu aș vrea să sublimez ce mare valoare are chiar și numai o oră. O oră e o nimica toată, are doar 60 de minute. O risipim așa de ușor, o pierdem în lucruri inutile, sau o folosim pentru a face rele. În câteva minute se poate comite o crimă, în 20 de minute se poate face un avort, în trei secunde se poate rosti o înjurătură, durează doar o clipă să lovești obrazul vecinului tău, privirea piezișă și dușmănoasă durează doar o fracțiune de secundă. Și lista ar putea continua

Și totuși... Câte lucruri se pot face într-o oră, chiar și într-un minut.

O oră poate să ne schimbe viața, destinul, ba chiar și veșnicia. Tâlharul din dreapta lui Isus, pe Calvar, s-a mântuit în câteva clipe. Nu avut nevoie de ani întregi. Poate multe destine s-au schimbat într-o clipă. Tineri, care s-au văzut și s-au îndrăgostit la prima vedere, au trăit apoi o viață împreună. Un tânăr, impresionat de un gest frumos al unui preot, a luat decizia pe moment de a fi și el la fel cu acel preot.

Să participi la o liturghie durează doar o oră; să speli rana bolnavului durează 10 minute; să faci pomană durează câteva secunde (cât bagi mâna în buzunar ca să scoți un bănuț și să-l pui în mâna săracului). Să spui un Tatăl nostru durează 15 secunde. Să mângâi un mâhnit durează puțin: întinzi mâna binevoitoare și îi mângâi fruntea sau obrazul. Un zâmbet durează și mai puțin, dar face bine, vindecă răni.

Se spune că un om, care moare de cancer, moare conștient. Și se mai spune că, deși este în culmea durerilor, el tot ar mai vrea să trăiască măcar câteva clipe. Ce mare valoare au clipele atunci când ele sunt numărate, atunci când nu le mai ai nici pe acestea!

Există și persoane care doresc să moară, sau care chiar își pun capăt zilelor. Dacă aceștia ar ști ce valoare are măcar o clipă, niciodată nu și le-ar împuțina. Adică nu ar arunca marele dar al timpului pe care ni-l face Dumnezeu.

Oare de ce noi risipim în viață nu clipe, dar ani întregi, sau poate chiar zeci de ani? Cred ca este o gravă inconștiență. Nu ne dăm seama ce mare valoare au acești ani (mai mulți sau mai puțini) pe care NI I-A DAT DUMNEZEU.

Acum, la schimbarea anilor, ne putem întreba franc și deschis: cât timp din anul 2003 am folosit efectiv pentru creșterea mea umană și spirituală? Cât timp i-am oferit lui Dumnezeu și cât intereselor mele meschine? Cât timp am afectat păcatelor? Cât timp am pierdut pur și simplu?

Binecuvântat fii, Doamne, pentru că ne-ai dat existență în timp, că ne-ai oferit ani de viață, că ne ajuți să începem un alt an! Îți mulțumim pentru clipele minunate ale anului 2003!

Stăpâne al timpului și al veșniciei, atâta timp cât stăm în timp, dă-ne o adevărată sete după veșnicie!

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire