pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Misterul credinței
- 13 aprilie 2006 -

"Bine nu poți vedea decât cu sufletul; ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi." (Antoine de Saint-Exupery, "Micul Prinț")

O mare mulțime de privitori și ascultători erau adunați în Sala Azilului de Surdo-muți din New-York, sărbătorind aniversarea Institutului. Unul dintre privitori a scris pe tabla așezată în fața băncilor în care stăteau copiii nefericiți următoarea propoziție: "Nu credeți că este prea aspru și greu să fii surdo-mut?" Atunci una dintre fetițe s-a sculat și a scris pe tablă, în văzul tuturor, minunatul răspuns: "Când cântarea îngerilor va pătrunde până la urechile noastre fermecate de frumusețea lor, atunci ne va părea prea puțin rău că urechile noastre n-au fost tulburate de zgomote pământești!" [1]

În seara Cinei celei de Taină, Isus le-a vorbit mult ucenicilor Săi. Cerul, infinit, nepătruns până atunci, devenea, prin spusele Celui pogorât din înălțime, proiecția vie a Absolutului într-o lume care nu cunoscuse înainte decât vaga autodefinire a Domnului Dumnezeu: "Iahve", "Eu sunt Cel ce sunt!" (Exod 3,14). Și totuși, la un moment dat, Domnul se îndreaptă către Petru rostind: "... Simon, Simon, iată Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu; însă Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta..." (Luca 22, 31-32). Domnul Isus dorea să-și pregătească discipolii pentru dificila probă la care va fi supusă credința lor când Îl vor vedea condamnat și răstignit. Renegarea lui Petru nu este întâmpinată cu asprime de Mântuitorul. Ba chiar cu blânda consolare a faptului că această cădere, regretată, va duce la înălțarea Sa în serviciul comunității (vers. 32b.).

Nu trece mult timp de la evenimentele premergătoare sacrificiului mesianic, că un alt personaj are de trecut testul credinței: Toma. Tradiția populară asociază numele acestui ucenic cu "necredința". Toma este văzut ca prototip al celor care nu cred, care așteaptă dovezi vizibile ale existenței unui Dumnezeu invizibil. Dar, haideți să fim sinceri, câți dintre noi nu ne-am identificat, măcar o dată, cu Toma la acest aspect al necredinței? Câți dintre noi nu ne-am pus, măcar o dată în minte, întrebarea aceasta: "Oare nu mă înșel? Oare nu dorința de a crede este izvorul însuși al încrederii mele în Cristos?" Petru, Toma au falimentat la capitolul credință, fiecare în felul lui, la fel cum și noi, la rândul nostru, putem să ne identificăm momentele de îndoială. "Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Același ecou al cuvintelor sfinte răsună vreme de două milenii, răspunzând necredinței cu mesajul credinței: "Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile Mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 27b.).

Pentru noi, ca și creștini, credința în Cristos este mijlocul prin care vedem lumea nevăzută a lui Dumnezeu. Dar nu o lume separată de trăirea noastră, ci una care se proiectează în noi, înnoind făptura întreagă, sculptând-o după caracterul divin și dându-i speranță. Daniel Goleman, autorul cărții "Inteligența emoțională", povestește cum, adunând idei pentru întocmirea cărții sale, a dat peste un psihiatru care i-a dat un răspuns simplu și neașteptat: credința este mijlocul prin care o persoană dominată de impulsuri este eliberată, prin care un sinucigaș își recapătă plăcerea de a trăi, un îndoliat găsește resurse de a transforma durerea în bucurie... E drept că orice credință, chiar extrăgându-și seva dintr-o religie falsă, poate întreține speranța, poate fi motivația lucrurilor bune, morale și moralizatoare, care se realizează pe pământul acesta. Cu toate acestea, farmecul indiscutabil al creștinismului este latura veritabilă transcedentală. Celelalte religii oferă soluții pentru viața aceasta, dar își pierd cuvintele în fața problemei VEȘNICIEI. Nici n-ar putea să îndrăznească să afirme ceva despre lumea de dincolo: toți întemeietorii lor sunt morți, doar Cristos e viu. Și care alt dumnezeu S-a identificat cu omul în asemenea măsură încât să ia chip omenesc, să moară la cruce pentru om, să se ridice la cer și de acolo să reverse prezența Sa peste întreg poporul ce cheamă Numele Său, prin Duhul Sfânt? Nici un alt dumnezeu nu cunoaște învierea și nu a putut vreodată să destrame moartea cu moartea pe moarte călcând. Încrederea noastră în Marele Preot, Arhiereul Isus Cristos, derivă tocmai din înțelegerea pe care El o manifestă față de noi. Căci în toate a fost ispitit ca și noi, întrebările L-au frământat, durerile nu L-au cruțat, sărăcia I-a fost un "modus vivendi". De ar exista mai mulți dumnezei, alții decât idolii deșarți, L-aș alege tot pe Isus să-mi fie Dumnezeu. E cel mai aproape de inima mea.

Am numit credința "mister". Nu pentru că așa ar defini-o Scriptura sau Tradiția Patristică. Ci pentru că ea împacă două lumi: cea văzută cu cea nevăzută. Pentru că ea leagă două inimi: inima mea de Inima Preasfântă a lui Isus. Pentru că în ea se întâlnește efemerul cu veșnicia. O taină a dragostei lui Dumnezeu față de om, impregnată cu adierea Crucii. "Lumina care vine de la Golgota împrăștie cu adevărat întunericul și izbăvește sufletul din orice robie", spunea Nicolae Moldoveanu, absolvent al temnițelor comuniste pentru credința în Domnul Isus. Și numai trecând ființele noastre prin dreptul altarului Crucii unde Isus stă răstignit, prin pocăință, această "taină" devine pentru noi "dar", "bun", aprinzând în noi speranța pentru viața de acum și pentru cea de dincolo. Un "Toma necredinciosul" se ascunde în dvs., în mine, în noi toți. Și aceeași invitație de a pipăi urmele crucificării rămâne valabilă pentru fiecare.

Credința ne face părtași unei alte descoperiri: frumusețea Domnului Isus Cristos, cea fără de egal. Strălucirea feței Lui, simbioză a chipului de slavă cu lumina Soarelui. Reflexia primelor și ultimelor raze ale veșniciei. Când Îl vom vedea, vom realiza ce-am pierdut prin neascultare. Când Îl vom adora față în față, vom constata că, de fapt, vederea nu a înregistrat decât puțin mai mult decât cecitatea, iar auzul a fost pângărit de muzica lumii. Adevăratele simțuri le-am pierdut în clipa în care am ales să privim altceva... decât strălucirea feței Lui.

"Doamne Isuse, mărește-ne credința! Pentru ca, prin credință, să ne împărtășim cu lumina chipului Tău. Și, descoperindu-Te, să strigăm către Cer și către o lume ce Te respinge: Domnul meu și Dumnezeul meu!"

 

Note

[1] Timotei Pop, "Calea spre cer în 1000 de ilustrații"

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire