pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Respectele mele, Doamnelor Greutăți!
- 6 aprilie 2006 -

Într-o bună zi, măgarul unui țăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat ore întregi, în timp ce țăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, țăranul hotărî că măgarul și așa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată și odată. Și că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânii. Așa că țăranul își chemă vecinii, ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată și începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânii. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea și se puse și mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeți bune de pământ, măgarul se potoli și tăcu. Țăranul privi în adâncul fântânii și rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neașteptat: se scutura de pământ și pășea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră, cu surprindere, cum măgarul, ajuns până la gura fântânii, sări peste margine și ieși fremătând...

Viața va arunca poate și peste tine cu pământ și cu tot felul de greutăți... Secretul pentru a ieși din fântână este să te scuturi de acest pământ și să-l folosești pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutățile noastre este o ocazie pentru un pas în sus. Putem ieși din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuți. Folosește pământul pe care ți-l aruncă peste tine ca să mergi înainte. [1]

* * *

Lectura acestei povestioare cu tâlc m-a făcut să mă gândesc la Postul Mare, perioadă liturgică pe care cred că toți creștinii o simt ca una în care atacurile satanei sporesc, în care mai mult ceea ce îți propui nu îți reușește, în care te simți mai neputincios, gârbovit, batjocorit și scuipat de viață, de cei de lângă tine, ori chiar de tine. Este probabil forma noastră palidă de coparticipare la suferințele Lui, care ar trebui să ne dea deja de gândit: la capătul ei este Învierea. Dar cine stă să se gândească la aceasta când suntem la un pas de îngropăciune? Mergând zilele trecute la spovadă mă gândeam că nici nu știu de unde să încep. Mă simțeam atât de apăsat de lopețile cu pământ care parcă îmi intrase și în gură: mai spune ceva dacă poți... Mila lui Dumnezeu este însă mare așa că pământul de pe mine îl tasez acum cu picioarele. Da, știu, vor mai veni și alte lopeți de pământ, la care eu nu trebuie decât să mă încăpățânez ca măgarul de mai sus.

Sfântul Augustin scria: "Pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu, totul se transformă în bine, chiar și păcatele." Cât optimism! Perspectiva noastră asupra negrului este clară: este negru. Doar Dumnezeu găsește mereu în negru o pată albă, o luminiță ce trebuie încurajată ca să biruie întunericul. Pentru noi păcatele, greșelile, lipsurile, încercările, greutățile sunt inerent negative. Ce bun poți scoate din ele? Într-o frumoasă lucrare, pr. Tadeusz Dajczer scria ceva ce m-a impresionat profund: "Talantul nu este numai ceva ce ai primit, ci și lipsa unui anumit lucru. În lumina credinței, talantul este, de exemplu, sănătatea pe care o ai, dar dacă ești bolnav, și acesta este un talant. În fiecare caz, Isus îți pune întrebare: Ce faci cu acest talant? Poți într-adevăr să-ți risipești atât sănătatea cât și - mai ales - lipsa de sănătate. Și totuși, totul este dar - talantul este un dar. Dumnezeu îți face fără încetare daruri. Un talant este, bunăoară, neputința ta de a te ruga, pe când tu consideri aceasta o nenorocire. Ceea ce contează este ce faci cu această neputință de a te ruga. Poate ai îngropat acest talant și îți spui: Ei bine, nu am să mă rog. Când de fapt poți scoate de aici atâtea lucruri: incapacitatea de a te ruga trebuie să facă să crească în tine foamea de Dumnezeu și, chiar prin aceasta, să devină pentru tine un mijloc de sfințire."

"La fel stau lucrurile când ai probleme casnice, când familia este dezmembrată: și acesta este talantul tău și o șansă oferită de Dumnezeu. Ce vei face? Dacă cedezi disperării și descurajării, îl îngropi în pământ. Un om de credință nu poate să nu perceapă sensul adânc al încercărilor sale" [2]. Cred că aici pr. Dajczer ne dă un criteriu de măsurare a credinței noastre: ne plângem, ori chiar blestemăm ce ni se întâmplă rău în viață, ori căutăm sensul lor și modul în care le putem fructifica? Ceea ce ai greșit trebuie transformat în învățătură. Când ceva îți lipsește, nu ești sărac: ai lipsa acelui lucru. Când greutățile te apasă, de fapt ești binecuvântat spre creșterea ta. Aceasta îmi amintește de o parabolă:

La o mănăstire a sosit într-o zi un tânăr ce dorea să intre în rândul călugărilor. Starețul l-a primit cu brațele deschise, i-a arătat chilia și l-a introdus în programul zilnic de rugăciune și muncă. După câteva zile, amărât, tânărul aspirant vine la stareț: "Părinte, mi-e tare greu: mi-e greu cu rugăciunea multă, mi-e greu cu munca multă, mi-e greu." "Hai să ne plimbăm în grădina mea", îi spuse starețul, "și să vorbim mai pe îndelete". Tânărul porni cu starețul spre grădină povestind tot drumul despre problemele lui. Ajuns în grădină observă un lucru ciudat: niște palmieri care aveau puși bolovani în vârf. Mirat, tânărul s-a oprit și l-a întrebat: "Părinte, ce este cu palmierii aceștia?" Starețul i-a răspuns: "Fiule, cresc de câțiva ani palmieri și întotdeauna aveam probleme cu ei: creșteau repede, frumoși, înalți, dar subțiri. La primul vânt mai puternic se frângeau. Frumusețe de palmieri. M-am rugat atunci lui Dumnezeu să-mi spună ce să mă fac cu ei. Și într-una din nopți am avut un vis. Îmi spunea să pun niște bolovani pe vârful palmierilor. Am rămas mirat, dar am făcut întocmai. La început au murit câteva frunze. Palmierul nu creștea însă. Mai apoi am văzut că palmierul se îngroșa pe zi ce trece pentru ca, după nu mult timp, să înceapă să crească și în înălțime. Bolovanii au căzut, palmierii au crescut groși și frumoși, iar vântul nu i-a mai frânt. De atunci fac tot așa." Tânărul i-a mulțumit starețului și s-a întors bucuros la treburile mănăstirii.

Și un final într-un ton umoristic. Se spune că o pasăre pornise prea târziu spre țările calde, astfel că a fost surprinsă de o ninsoare grea. Frigul și zăpada au făcut ca pasărea să cadă la pământ. Ar fi murit dacă o vacă nu ar fi trecut pe lângă ea și nu ar fi scăpat balegă peste ea. Pasărea a început să își revină în căldura balegii și a început să ciripească. Fermierul a auzit-o, a scos-o de acolo și a mâncat-o. Morala poveștii: nu oricine aruncă murdării peste tine este dușmanul tău, și nu oricine te scoate din mizerie îți este prieten.

Greutățile vieții merită reconsiderate... ori chiar respectate! În aceeași carte, pr. Dajczer citează un fel de "testament" al sfintei Bernadeta, pe care îl redau în continuare, ca o anexă la reflecție:

 

Pentru sărăcia tatălui și a mamei mele, ruinarea morii, bârna nenorocirii, vinul oboselii, oile râioase, îți mulțumesc, Dumnezeul meu!

Gură în plus de hrănit care eram, pentru copiii mucoși, oile păzite, îți mulțumesc!

Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, pentru procuror, comisar, jandarmi, și pentru cuvintele grele ale Părintelui Peyramale!

Pentru zilele în care ai venit, Preasfântă Fecioară Marie, pentru cele în care te-am așteptat, nu voi ști să-ți mulțumesc decât în rai!

Dar pentru palma domnișoarei Pailhasson, pentru zeflemeli, jigniri, pentru cei care m-au crezut nebună, pentru cei care m-au crezut mincinoasă, pentru cei care m-au crezut lacomă, îți mulțumesc, Preasfântă Fecioară Marie!

Pentru ortografia pe care n-am știut-o niciodată, pentru memoria cărților pe care n-am avut-o niciodată, pentru neștiința și pentru prostia mea, mulțumesc!

Mulțumesc, mulțumesc! Pentru că dacă ar fi fost pe pământ o fată mai neștiutoare și mai proastă, ai fi ales-o pe ea...

Pentru mama mea moartă departe, pentru supărarea pe care am avut-o când tatăl meu, în loc să-și întindă brațele spre micuța lui Bernadeta, m-a numit "soră Maria-Bernard", îți mulțumesc, Isus!

Îți mulțumesc că ai adăpat cu amărăciune această inimă prea tandră pe care mi-ai dat-o!

Pentru Mama Josefina, care m-a declarat bună de nimic, mulțumesc!

Pentru Maica îndrumătoare, pentru vocea ei dură, severitatea și batjocurile ei, și pentru pâinea umilinței, îți mulțumesc!

Mulțumesc pentru că am fost cea căreia Maica Maria-Theresa putea să-i spună: "Nu faci niciodată altceva!"

Mulțumesc pentru că am fost acea privilegiată de mustrări, despre care surorile mele spuneau: "Ce noroc că nu suntem Bernadeta!"

Mulțumesc totuși pentru că am fost Bernadeta, amenințată cu închisoarea pentru că te văzuse, privită de mulțimi ca un animal curios, această Bernadeta atât de obișnuită că văzând-o spuneau: "Asta e!..."

Pentru acest trup vrednic de milă pe care mi l-ai dat, această boală de foc și de fum, carnea mea putrezită, oasele mele cariate, sudorile mele, febra mea, durerile surde sau ascuțite, mulțumesc, Dumnezeul meu!

Și pentru sufletul acesta pe care mi l-ai dat, pentru deșertul de uscăciuni interioare, pentru noaptea și fulgerele Tale, pentru tăcerile și trăsnetele Tale, pentru tot, pentru Tine, prezent sau absent, îți mulțumesc, Isus! (Bernadette, Editura Bloud et Gay, 1957)

 

Note
[1] Luminătorul, revista Asociației Bisericilor Baptiste din SUA și Canada, februarie 2006
[2] Tadeusz Dajczer, "Meditații despre credință", Editura Tradiție, București 2003

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire