pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

Predica din Vinerea Sfântă 2008 a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap

Predica pe care pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap a rostit-o în Vinerea Sfântă 2008 în bazilica "Sfântul Petru".

"Tunică era fără cusătură"

"După ce soldații l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui și au făcut patru părți, fiecărui soldat o parte, și tunica. Însă tunica era fără cusătură, țesută dintr-o bucată, de sus până jos; așadar, au zis unii către alții: Să nu o rupem, ci să tragem la sorți pentru ea, a cui să fie. Aceasta ca să se împlinească Scriptura: Au împărțit între ei hainele mele și pentru tunica mea au aruncat zaruri" (In 19,23-24).

S-a pus mereu întrebarea ce a voit să spună evanghelistul cu importanța pe care o dă acestui amănunt al Pătimirii. O explicație recentă este că tunica amintește de veșmântul marelui preot și că, de aceea, Ioan a voit să afirme că Isus a murit nu numai ca rege, ci și ca preot. Însă, despre tunica marelui preot nu se spune în Biblie că trebuia să fie fără cusătură (cf. Ex 28,4; Lev 16,4); pentru aceasta, cei mai autoritari exegeți preferă să fie de acord cu explicația tradițională conform căreia tunica fără cusătură simbolizează unitatea Bisericii1.

Oricare ar fi explicația care se dă textului, un lucru este sigur: unitatea discipolilor este, pentru Ioan, scopul pentru care moare Cristos: "Isus trebuia să moară...pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu" (In 11,51-52). La Cina de Taină el însuși a spus: "Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,20-21).

Vestea cea bună care trebuie proclamată Vinerea Sfântă este că unitatea, înainte de a fi o țintă de atins, este un dar care trebuie primit. Că tunica era țesută "de sus până jos", scrie sfântul Ciprian, înseamnă că "unitatea adusă de Cristos provine de sus, de la Tatăl ceresc, și de aceea nu poate să fie sfâșiată de cel care o primește, ci trebuie să fie primită integral"2.

Soldații a făcut patru părți din "hainele", sau "mantia" (ta imatia), adică îmbrăcămintea exterioară a lui Isus, nu tunica, chiton, care era îmbrăcăminte intimă, purtată în contact direct cu trupul. Și acesta este un simbol. Noi oamenii putem împărți Biserica în elementul său uman și vizibil, dar nu unitatea ei profundă care se identifică cu Duhul Sfânt. Tunica lui Cristos nu a fost și nu va putea fi împărțită niciodată. Este credința pe care o mărturisim cu cuvintele: "Cred într-una, sfântă, catolică și apostolică Biserică".

* * *

Dar dacă unitatea trebuie să fie ca un semn "pentru ca lumea să creadă", ea trebuie să fie și o unitate vizibilă, comunitară. Aceasta este unitatea care s-a pierdut și pe care trebuie s-o regăsim. Ea este mult mai mult decât niște raporturi de bună vecinătate; este însăși unitatea mistică interioară, deoarece este primită, trăită și manifestată, de fapt, de credincioși: "Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați și fost chemați la o singură speranță, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor" (Ef 4,4-6). O unitate care nu este compromisă de pluriformitate, ci dimpotrivă se exprimă în ea.

După Paști apostolii l-au întrebat pe Isus: "Doamne, acesta este timpul în care vei reconstitui împărăția lui Israel?". Astăzi adesea îi adresăm lui Dumnezeu aceeași întrebare: Acesta este timpul în care vei reconstitui unitatea vizibilă a Bisericii tale? Și răspunsul este același de atunci: "Vouă nu vă este dat să cunoașteți timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. Însă când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori" (Fap 1,6-8).

Amintea asta Sfântul Părinte în omilia ținută, la 25 ianuarie, în bazilica "San Paolo fuori le mura", la încheierea săptămânii pentru unitatea creștinilor: "Unitatea cu Dumnezeu și cu frații și surorile noastre, spunea el, este un dar care vine de Sus, care provine din comuniunea de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și care în ea crește și se perfecționează. Nu este în puterea noastră să decidem când sau cum se va realiza pe deplin această unitate. Numai Dumnezeu va putea face asta! Asemenea sfântului Paul, și noi ne punem speranța și încrederea noastră în harul lui Dumnezeu care este cu noi".

Și astăzi, Duhul Sfânt, dacă ne lăsăm conduși, ne va conduce unitatea. Cum a realizat Duhul Sfânt prima unitate fundamentală a Bisericii: cea dintre iudei și păgâni? A venit asupra lui Corneliu și a casei lui în același mod în care la Rusalii a venit asupra apostolilor. Așa că lui Petru nu i-a rămas decât să tragă concluzia: "Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat și lor același dar ca și nouă, pentru că au crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să-l pot împiedica pe Dumnezeu?" (Fap 11,17).

Ori, de mai bine de un secol, noi am văzut repetându-se sub ochii noștri aceeași minune, pe scară mondială. Dumnezeu a revărsat pe Duhul său Sfânt, în mod nou și neobișnuit, asupra a milioane de credincioși, care aparțin aproape tuturor denumirilor creștine și, pentru ca să nu existe îndoieli cu privire la intențiile lui, l-a revărsat cu aceleași manifestări identice. Nu este acesta un semn că Duhul ne stimulează să ne recunoaștem reciproc ca discipoli ai lui Cristos și să tindem împreună spre unitate?

Este adevărat, această unitate spirituală și carismatică de una singură nu e suficientă. Vedem asta deja la începutul Bisericii. Unitatea dintre iudei și neamuri este abia făcută și deja este amenințată de schismă. În așa-numitul conciliu din Ierusalim a existat o "lungă discuție" și la sfârșit s-a ajuns la un acord, anunțat tuturor Bisericilor cu formula: "Am hotărât, Duhul Sfânt și noi..." (Fap 15,28).

Așadar, Duhul Sfânt acționează și prin intermediul unei alte căi care este confruntarea răbdătoare, dialogul și chiar compromisul dintre părți, atunci când nu este în joc esențialul credinței. Acționează prin intermediul "structurilor" umane și "slujirilor" înfăptuite de Isus, mai ales slujirea apostolică și petrină. Este ceea ce astăzi numim ecumenism doctrinal și instituțional.

* * *

Însă și acest ecumenism doctrinal, sau de la vârf, nu este suficient și nu-i de prisos, dacă nu este însoțit de un ecumenism spiritual, de bază. Ne repetă asta cu tot mai mare insistență cei mai mari promotori ai ecumenismului instituțional. La centenarul instituirii săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor (1908-2008), la picioarele crucii, vrem să medităm asupra acestui ecumenism spiritual: în ce constă și cum putem înainta în el.

Ecumenismul spiritual se naște din căință și din iertare și se alimentează cu rugăciune. În anul 1977 am participat la un congres ecumenic carismatic la Kansas City, în Missouri. Erau patruzeci de mii de participanți, jumătate catolici (între care cardinalul Suenens) și jumătate de alte denumiri creștine. Într-o seară, la microfon, unul dintre animatori a început să vorbească într-un mod, pentru mine, straniu în acel timp: "Voi preoți și păstori, plângeți și jeliți, pentru că trupul Fiului meu este frânt... Voi, laici, bărbați și femei, plângeți și jeliți pentru că trupul Fiului meu este frânt".

Am început să văd persoanele căzând una după alta în genunchi în jurul meu și multe din ele sughițând de căință datorită dezbinărilor în trupul lui Cristos. Și toate acestea în timp ce o pancartă scrisă era întinsă dintr-o parte în alta a stadionului: "Jesus is Lord, Isus este Domnul". Eu eram acolo ca un observator încă destul de critic și dezlipit, dar îmi amintesc că m-am gândit în sine: Dacă într-o zi toți cei care cred vor fi reuniți să formeze o singură Biserică, așa va fi: în timp ce toți vom fi în genunchi, cu inima căită și umilită, sub marea stăpânire a lui Cristos.

Dacă unitatea discipolilor trebuie să fie o reflexie a unității dintre Tatăl și Fiul, ea trebuie să fie înainte de toate o unitate de iubire, pentru că așa este unitatea care domnește în Treime. Scriptura ne îndeamnă să "facem adevărul în caritate" (veritatem facientes in caritate) (Ef 4,15). Și sfântul Augustin afirmă că "nu se intră în adevăr decât prin caritate": non intratur in veritatem nisi per caritatem3.

Lucrul extraordinar, cu privire la această cale spre unitatea bazată pe iubire, este că ea este deja acum deschisă larg în fața noastră. Nu putem "sări peste etape" cu privire la doctrină, deoarece diferențele există și trebuie rezolvate cu răbdare în respectivele sedii. În schimb putem sări peste etape în caritate, și să fim uniți, încă de acum. Semnul adevărat, sigur al venirii Duhului nu este, scrie sfântul Augustin, vorbirea în limbi, ci este iubirea față de unitate: "Știți că-l aveți pe Duhul Sfânt când permiteți ca inima voastră să adere la unitate printr-o sinceră caritate"4.

Să ne gândim la imnul adus carității de sfântul Paul. Fiecare frază capătă o semnificație actuală și nouă, dacă este aplicată la iubirea dintre membrii diferitelor Biserici creștine, în raporturile ecumenice:

"Iubirea este îndelung răbdătoare...

Iubirea nu este invidioasă...

Nu caută ale sale (sau numai interesul propriei Biserici).

Nu ține cont de răul primit (eventual, de răul făcut altora!).

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr (nu se bucură de dificultățile celorlalte Biserici, ci se bucură de succesele lor spirituale).

Toate le crede, toate le speră, toate le îndură" (1Cor 13,4 și urm.).

Săptămâna aceasta am însoțit la locuința sa veșnică o femeie, Chiara Lubich, întemeietoarea Mișcării Focolarilor. Ea a fost o pionieră și un model al acestui ecumenism spiritual al iubirii. A demonstrat că această căutare a unității dintre creștini nu duce la închiderea față de restul lumii; este, dimpotrivă, primul pas și condiția pentru un dialog mai vast cu credincioșii din alte religii și cu toți oamenii care îndrăgesc soarta omenirii și a păcii.

* * *

"A ne iubi, s-a spus, nu înseamnă a privi unul la altul, ci a privi împreună în aceeași direcție". Și între creștini, a se iubi înseamnă a privi împreună în aceeași direcție care este Cristos. "El este pacea noastră" (Ef 2,14). Dacă ne vom converti la Cristos și vom merge împreună spre el, noi creștinii ne vom apropia și între noi, până vom fi, așa cum a cerut el, "una cu el și cu Tatăl". Se întâmplă ca pentru spițele unei roți. Ele pornesc de la puncte depărtate ale circumferinței, dar treptat ce se apropie de centru, se apropie și între ele, până când formează un singur punct.

Ceea ce-i va putea reuni pe creștinii dezbinați va fi numai răspândirea printre ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, a unui nou val de iubire față de Cristos. Este ceea ce se întâmplă în creștinătate și care ne umple de uimire și de speranță. "Iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi care ne gândim că unul singur a murit pentru toți" (2Cor 5,14). Fratele dintr-o altă Biserică - va chiar orice ființă umană - este "unul pentru care Cristos a murit" (Rom 14,16), așa cum a murit pentru mine.

* * *

Mai ales un motiv trebuie să ne stimuleze înainte pe acest drum. Miza jocului la începutul celui de-al treilea mileniu nu mai este aceeași ca la începutul mileniului al doilea, când s-a produs despărțirea dintre Orient și Occident; nici nu este aceeași de la jumătatea aceluiași mileniu, când s-a produs despărțirea între catolici și protestanți. Putem spune că maniera exactă de a purcedere a Duhului Sfânt din Tatăl sau modul în care are loc îndreptățirea păcătosului sunt problemele care îi pasionează pe oamenii de astăzi și cu care rămâne sau cade credința creștină? Lumea a mers înainte și noi am rămas pironiți în probleme și formule ale căror semnificație lumea nu o mai cunoaște.

În bătăliile medievale exista un moment în care, după ce au fost depășiți pedestrașii, arcașii și cavaleria, atacul se concentra în jurul regelui. Acolo se decidea rezultatul final al luptei. Și pentru noi astăzi bătălia este în jurul regelui. Există edificii și structuri făcute în așa fel încât dacă se atinge un anumit punct nevralgic, sau se ridică o anumită piatră, totul se dărâmă. În edificiul credinței creștine această piatră unghiulară este divinitatea lui Cristos. Dacă se dă la o parte aceasta, totul se dărâmă și, înainte de orice alt lucru, credința în Treime.

Din aceasta se vede că există astăzi două ecumenisme posibile: un ecumenism al credinței și un ecumenism al necredinței; unul care-i reunește pe toți cei care cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că Dumnezeu este Tată, Fiu și Duh Sfânt, și că Cristos a murit pentru a-i mântui pe toți oamenii și unul care-i reunește pe toți cei care, respectând simbolul din Niceea, continuă să proclame aceste formule, dar golindu-le de adevăratul lor conținut. Un ecumenism în care, la limită, toți cred aceleași lucruri, pentru că nimeni nu mai crede în nimic, în sensul pe care-l are cuvântul "a crede" în Noul Testament.

"Cine este învingătorul lumii dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?" (1In 5,5). Conform acestui criteriu, distincția fundamentală dintre creștini nu este între catolici, ortodocși și protestanți, ci între cei care cred că Cristos este Fiul lui Dumnezeu și cei care nu cred asta.

* * *

"În anul al doilea al regelui Darius, în prima zi a lunii a șasea, acest cuvânt al Domnului a fost adresat prin intermediul profetului Ageu lui Zorobabel fiul lui Sealtiel, guvernatorul Iudeii, și lui Iosue fiul lui Ioțedac, mare preot...: Acesta vi se pare timpul să locuiți liniștiți în casele voastre bine acoperite, în timp ce casa mea este încă în ruină?" (Ag 1,1-4).

Acest cuvânt al profetului Ageu ne este adresat nouă astăzi. Aceasta este timpul de a continua să ne îngrijim numai de ceea ce se referă la ordinul nostru călugăresc, la mișcarea noastră sau la Biserica noastră? Nu va fi chiar acesta motivul pentru care și noi "semănăm mult, dar adunăm puțin" (Ag 1,6)? Predicăm și ne străduim în toate modurile, dar lumea se îndepărtează, în loc să se convertească la Cristos. Poporul lui Israel a ascultat chemarea profetului; a încetat să înfrumusețeze fiecare propria casă pentru a reconstrui împreună templul lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu l-a trimis din nou pe profetul său cu un mesaj de consolare și de încurajare care este și pentru noi: "Acum, curaj, Zorobabel - spune Domnul - curaj, Iosue fiul lui Ioțedac, mare preot; curaj, întreg popor al țării, spune Domnul, și la muncă, pentru că eu sunt cu voi" (Ag 2,4). Curaj, voi toți care îndrăgiți cauza unității creștinilor, și la muncă, pentru că eu sunt cu voi, spune Domnul!

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1 Cf. R. E. Brown, The Death of the Messiah, vol. 2, Doubleday, New York 1994, pag. 955-958.
2 S. Ciprian, De unitate Ecclesiae, 7 (CSEL 3, pag. 215).
3 S. Augustin, Contra Faustum, 32,18 (CCL 321, pag. 779).
4 S. Augustin, Discursuri 269,3-4 (PL 38, 1236 și urm.).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire