pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

A patra predică pentru Postul Mare a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap.

Pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, a ținut a patra predică pentru Postul Mare cu tema "«Litera ucide, Duhul dă viață» - Lectura spirituală a Bibliei" în capela "Redemptoris Mater", vineri dimineață, 14 martie 2008, în prezența lui Benedict al XVI-lea.

Lectura spirituală a Bibliei

1. Scriptura divin inspirată

În Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei este conținută afirmația celebră: "Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu" (3,16). Expresia care este tradusă cu "inspirată de Dumnezeu", sau "divin inspirată", în limba originală, este un cuvânt unic, theopneustos, care conține împreună cele două cuvinte, Dumnezeu (Theos) și Duh (Pneuma). Acest cuvânt are două semnificații fundamentale: una foarte cunoscută și cealaltă, în schimb, neglijată în mod obișnuit, deși nu e mai puțin importantă decât prima.

Semnificația cea mai cunoscută este cea pasivă, scoasă în evidență în toate traducerile moderne: Scriptura este "inspirată de Dumnezeu". Un alt text din Noul Testament explică astfel această semnificație: "Oamenii (profeții), conduși de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu" (2Pt 1,21). Până la urmă, este învățătura clasică a inspirației divine a Scripturii, aceea pe care o proclamăm ca articol de credință în Crez, atunci când spunem că Duhul Sfânt "a grăit prin profeți".

Putem să ne reprezentăm cu imagini umane acest eveniment al inspirației, în sine misterios: Dumnezeu "atinge" cu degetul său divin - adică cu energia sa vie care este Duhul Sfânt - acel punct tainic, unde spiritul uman se deschide spre infinit și de acolo acea atingere - în sine foarte simplă și instantanee, cum este Dumnezeu care o produce - se răspândește ca o vibrație sonoră în toate facultățile omului - voință, inteligență, fantezie, inimă -, traducându-se în concepte, imagini, cuvinte.

În felul acesta, rezultatul care se obține este o realitate teandrică, adică pe deplin divină și pe deplin umană: cele două lucruri intim unite, chiar dacă nu "amestecate". Magisteriul Bisericii - enciclicele Providentissimus Deus, a lui Leon al XIII-lea, și Divino afflante Spiritu, a lui Pius al XII-lea - ne spune că cele două realități, umană și divină, sunt menținute intacte. Dumnezeu este autorul principal pentru că asumă responsabilitatea a ceea ce este scris, determinându-i conținutul cu acțiunea Duhului său; totuși scriitorul sacru este și el autor, în sensul deplin al cuvântului, pentru că a colaborat în mod intrinsec la această acțiune, printr-o activitate umană normală, de care Dumnezeu s-a folosit ca de un instrument. Dumnezeu - spuneau sfinții părinți - este ca un muzician care face să vibreze coardele lirei, atingându-le; sunetul este în întregime operă a muzicianului, dar el n-ar exista fără coardele lirei.

Aproape numai un efect al acestei opere minunate a lui Dumnezeu este scos în evidență: negreșelnicia biblică, adică faptul că Sfânta Scriptură nu conține nici o eroare, dacă înțelegem corect cuvântul "eroare" ca lipsă a unui adevăr omenește posibil, într-un context cultural determinat, ținând cont de genul literar folosit și deci care se poate cere din partea celui care scrie. Însă inspirația biblică este fundament mai mult decât pentru simpla negreșelnicie a cuvântului lui Dumnezeu (care este ceva negativ); în mod pozitiv este fundament al inepuizabilității, forței și vitalității sale divine și pentru ceea ce Augustin numea mira profunditas, profunzime minunată1.

Astfel suntem pregătiți să descoperim de acum cealaltă semnificație a inspirației biblice. În sine, gramatical, participiul theopneustos este activ, nu pasiv. Însăși tradiția a știut să vadă în anumite momente această semnificație activă. Scriptura, spunea sfântul Ambrozie, este theopneustos nu numai pentru că este "inspirată de Dumnezeu", ci și pentru că "îl respiră pe Dumnezeu"2!

Vorbind despre creație, sfântul Augustin spune că Dumnezeu nu a făcut lucrurile și apoi a plecat, ci că ele "venite de la el, rămân în el"3. Așa este cu cuvintele lui Dumnezeu: venite de la el, ele rămân în el și el în ele. După ce a dictat Scriptura, Duhul Sfânt s-a închis în ea, locuiește în ea și o animă fără încetare cu suflul său divin. Heidegger a spus că "cuvântul este casa Ființei", noi putem spune că Cuvântul (cu majusculă) este casa Duhului.

Constituția conciliară Dei Verbum preia și ea acest filon al tradiției atunci când spune: "Sfintele Scripturi, fiind inspirate de Dumnezeu (inspirație pasivă!) și consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuși, iar în cuvintele profeților și ale apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt" (inspirația activă!)4.

2. Docetismul și ebionismul biblic

Dar acum trebuie să atingem problema cea mai delicată: cum să ne apropiem de Scripturi în așa fel încât ele "să-l elibereze" cu adevărat pentru noi pe Duhul pe care-l conțin? Am spus că Scriptura este o realitate teandrică, adică divino-umană. Ori, legea oricărei realități teandrice (cum sunt, de exemplu, Cristos și Biserica) este că nu se poate descoperi în ea divinul, decât trecând prin uman. Nu se poate descoperi în Cristos divinitatea decât prin intermediul omenității sale concrete.

În antichitate, cei care au pretins să facă altfel au căzut în docetism. Disprețuind trupul și caracteristicile umane ale lui Cristos ca simple "aparențe" (dokein), au rătăcit și realitatea lui profundă și, în locul unui Dumnezeu viu făcut om, s-au trezit în mână cu o idee deformată despre Dumnezeu. În același mod, în Scriptură nu se poate descoperi Duhul decât trecând prin literă, adică prin învelișul uman concret pe care cuvântul lui Dumnezeu l-a asumat în diferitele cărți și autori inspirați. Nu se poate descoperi în ele semnificația divină decât pornind de la semnificația umană, cea înțeleasă de autorul uman: Isaia, Ieremia, Luca, Paul etc. În aceasta își are justificarea sa deplină efortul imens de studiu și de cercetare care înconjoară Scriptura.

Însă acest lucru nu este singurul pericol în care se află exegeza biblică. În fața persoanei lui Isus nu era numai pericolul docetismului, adică de a neglija umanul; exista și pericolul de a se opri la el, de a nu vedea în el decât umanul și de a nu descoperi dimensiunea divină de Fiu al lui Dumnezeu. Până la urmă, era pericolul ebionismului. Pentru ebioniți (care erau iudeo-creștini), Isus era un mare profet, cel mai mare profet, dacă se vrea, dar nu mai mult. Sfinții Părinți îi numeau "ebioniți" (de la ebionim, săracii) pentru a spune că erau săraci în credință.

Așa se întâmplă și pentru Scriptură. Există un ebionism biblic, adică tendința de a se opri la literă, considerând Biblia o carte excelentă, cea mai excelentă dintre cărțile umane, dacă se vrea,dar numai o carte umană. Din păcate, noi trăim riscul de a reduce Scriptura la o singură dimensiune. Ruptura echilibrului, astăzi, nu este spre docetism, ci este spre ebionism.

Biblia este explicată de mulți cercetători în mod voit numai cu metoda istorico-critică. Nu vorbesc despre cercetătorii necredincioși, pentru care acest lucru este normal, ci despre cercetători care spun că sunt credincioși. Secularizarea sacrului în nici un caz nu s-a dovedit așa de acută ca secularizarea Cărții sfinte. Ori, a pretinde înțelegerea exhaustivă a Scripturii, studiind-o numai cu instrumentul analizei istorico-filologice este echivalent cu a pretinde descoperirea misterului prezenței reale a lui Cristos în Euharistie, bazându-se pe o analiză chimică a ostiei consacrate! Analiza istorico-critică, chiar și atunci când ar trebui să fie dusă la maximul perfecțiunii, în realitate nu reprezintă decât prima treaptă a cunoașterii Bibliei, cea referitoare la literă.

Isus afirmă solemn în evanghelie că Abraham "a văzut ziua lui" (cf. In 8,56), că Moise a "scris despre el" (cf. In 5,46), că Isaia "a văzut gloria lui și a vorbit despre el" (cf. In 12,41), că profeții și psalmii și toate scripturile vorbesc despre el (cf. Lc 24,27.44; In 5,39), dar astăzi o anumită exegeză științifică ezită să vorbească despre Cristos, nu-l mai observă practic în nici un text din Vechiul Testament, sau, cel puțin, îi este frică să spună că-l observă, de teamă să nu se descalifice "din punct de vedere științific".

Inconvenientul cel mai serios al unei anumite exegeze exclusiv științifice este că ea schimbă complet raportul dintre exeget și cuvântul lui Dumnezeu. Biblia devine un obiect de studiu pe care profesorul trebuie să-l "stăpânească" și în fața căruia, așa cum se potrivește oricărui om de știință, trebuie să rămână "neutră". Însă în acest caz unic nu este permis să se rămână "neutri" și nu este dat să se "domine" materia; mai degrabă trebuie să se lase dominați de ea. A spune despre un cercetător al Scripturii că el "stăpânește" cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne gândim bine, înseamnă a spune aproape o blasfemie.

Consecința pentru toate acestea este faptul de a se închide și de "a se concentra" Scriptura asupra ei însăși; ea devine din nou cartea "sigilată", cartea "învăluită", pentru că - spune sfântul Paul - acel văl este "eliminat în Cristos", atunci când există "convertirea la Domnul", adică atunci când în paginile Scripturii este recunoscut Cristos (cf. 2Cor 3,15-16). Se întâmplă cu Biblia așa cum se întâmplă cu anumite plante foarte sensibile care-și închid frunzele lor, imediat ce sunt atinse de corpuri străine, sau cum se întâmplă cu anumite cochilii care își închid valvele pentru a proteja perla pe care o au înăuntru. Perla Scripturii este Cristos.

Nu se explică altfel multele crize de credință ale cercetătorilor Bibliei. Atunci când se pune întrebarea de ce domnesc sărăcia și ariditatea spirituală în unele seminarii sau locuri de formare, se descoperă destul de repede că unul din motivele principale este modul în care este predată acolo Sfânta Scriptură. Biserica este trăită și trăiește din lectura spirituală a Bibliei; dacă este retezat acest canal care alimentează viața de pietate, zelul, credința, atunci totul se usucă și moare. Nu se mai înțelege liturgia care este construită în întregime pe o folosire spirituală a Scripturii, sau este trăită ca un moment dezlipit de adevărata formare personală și dezmințit de ceea ce s-a învățat cu o zi înainte în clasă.

3. Duhul dă viața

Un semn de mare speranță este că exigența unei lecturi spirituale și de credință a Scripturii începe să fie simțită de acum chiar de unii exegeți eminenți. Unul dintre ei a scris: "Este urgent ca aceia care studiază și interpretează Scriptura să se intereseze din nou de exegeza sfinților părinți, pentru a redescoperi, dincolo de metodele lor, spiritul care-i anima, sufletul profund care inspira exegeza lor; la școala lor trebuie să învățăm să interpretăm Scriptura, nu numai din punct de vedere istoric și critic, ci și în Biserică și prin Biserică" (I. de la Potterie). Părintele H. de Lubac, în monumentala sa istorie a exegezei medievale, a scos în evidență soliditatea și fecunditatea extraordinară a exegezei spirituale practicată de sfinții părinți antici și medievali.

Dar trebuie spus că sfinții părinți, în acest domeniu, nu fac decât să aplice (cu instrumentele imperfecte pe care le aveau la dispoziție) învățătura pură și simplă a Noului Testament; cu alte cuvinte, nu sunt inițiatorii, ci continuatorii unei tradiții care i-a avut printre fondatori pe Ioan, Paul și însuși Isus. Aceștia, nu numai că au practicat tot timpul o lectură spirituală a Scripturilor, adică o lectură cu referință la Cristos, ci au dat și justificarea acestei lecturi, declarând că toate Scripturile vorbesc despre Cristos (cf. In 5,39), că în ele era deja "Duhul lui Cristos" care acționa și se exprima prin intermediul profeților (cf. 1Pt 1,11), că totul, în Vechiul Testament, este spus "prin alegorie", adică are referință la Biserică (cf. Gal 4,24), sau "ca învățătură pentru noi" (1Cor 10,11).

De aceea, a spune "lectură «spirituală»" a Bibliei nu înseamnă a spune lectură edificatoare, mistică, subiectivă, sau, mai rău încă, fantezistă, în opoziție cu lectura științifică care ar fi în schimb obiectivă. Dimpotrivă, ea este lectura cea mai obiectivă care există pentru că se bazează pe Duhul lui Dumnezeu, nu pe duhul omului. Lectura subiectivă a Scripturii (cea bazată pe examinarea liberă) s-a răspândit chiar atunci când s-a părăsit lectura spirituală și acolo unde această lectură a fost mai clar abandonată.

Așadar lectura spirituală este ceva foarte precis și obiectiv; este lectura făcută sub conducerea sau la lumina Duhului Sfânt care a inspirat Scriptura. Ea se bazează pe un eveniment istoric, adică pe actul răscumpărător al lui Cristos care, cu moartea și învierea sa, împlinește planul de mântuire, realizează toate figurile și profețiile, dezvăluie toate misterele ascunse și oferă adevărata cheie de lectură a întregii Biblii. Apocalipsa exprimă toate acestea cu imaginea Mielului jertfit care ia în mână cartea și-i rupe cele șapte sigilii (cf. Ap 5,1 ș.u.).

După el, cine ar vrea să continue să citească Scriptura făcând abstracție de acest act, s-ar asemăna cu unul care ar continua să citească o partitură muzicală în cheia "fa", după ce compozitorul a introdus în bucată cheia "sol": în acel moment, fiecare notă ar da un sunet fals și distonat. Ori, Noul Testament numește cheia nouă "Duhul", în timp ce definește cheia veche "literă", spunând că litera ucide, dar Duhul dă viața (2Cor 3,6).

A contrapune între ele "litera" și "Duhul" nu înseamnă a contrapune între ele Vechiul și Noul Testament, ca și cum primul ar reprezenta numai litera și al doilea numai Duhul. Mai degrabă înseamnă a contrapune între ele două moduri diferite de a citi atât Vechiul cât și Noul Testament: modul care face abstracție de Cristos și modul care, în schimb, judecă totul la lumina lui Cristos. Pentru aceasta, Biserica poate valoriza și unul și celălalt Testament, pentru că ambele vorbesc despre Cristos.

4. Ceea ce Duhul spune Bisericii

Lectura spirituală nu se referă numai la Vechiul Testament; într-un sens diferit se referă și la Noul Testament; și el trebuie să fie citit în mod spiritual. A citi spiritual Noul Testament înseamnă a-l citi la lumina Duhului Sfânt dăruit Bisericii la Rusalii pentru a o conduce la tot adevărul, adică la deplina înțelegere și realizare a evangheliei.

Isus a explicat el însuși, cu anticipație, raportul dintre cuvântul său și Duhul Sfânt pe care el îl va trimite (chiar dacă nu trebuie să credem că a făcut asta în mod necesar în termenii preciși pe care-i folosește în această privință Evanghelia după sfântul Ioan). Duhul "va învăța și va aminti" tot ceea ce a spus Isus (cf. In 14,25 ș.u.), adică va face să se înțeleagă profund, în toate implicațiile sale. El "nu va vorbi de la el însuși", adică nu va spune lucruri noi față de cele spuse de Isus, ci - așa cum spune însuși Isus - "va lua dintr-al meu și vă va vesti vouă" (In 16,13-15).

În asta ne este dat să vedem că lectura spirituală integrează și depășește lectura științifică. Lectura științifică cunoaște o singură direcție care este cea a istoriei; explică de fapt ceea ce vine după, la lumina a ceea ce vine mai întâi; explică Noul Testament la lumina Vechiului Testament care-l precede și explică Biserica la lumina Noului Testament. O bună parte din efortul critic în jurul Scripturii constă în a ilustra învățăturile evangheliei la lumina tradițiilor veterotestamentare, ale exegezei rabinice etc.; constă, până la urmă, în căutarea izvoarelor (pe acest principiu este bazat Kittel și multe alte materiale biblice).

Lectura spirituală recunoaște în mod deplin validitatea acestei direcții de cercetare, dar la ea adaugă o altă direcție inversă. Ea constă în a explica tot ceea ce vine mai întâi la lumina a ceea ce vine după, profeția la lumina realizării, Vechiul Testament la lumina Noului și Noul Testament la lumina tradiției Bisericii. În aceasta, lectura spirituală a Bibliei are o confirmare singulară în principiul hermeneutic al lui Gadamer al "istoriei efectelor" (Wirkungsgeschichte), conform căruia pentru a înțelege un text trebuie să se țină cont de efectele pe care el le-a produs în istorie, inserându-se în această istorie și dialogând cu ea5.

Numai după ce Dumnezeu a realizat planul său se înțelege pe deplin sensul a ceea ce l-a pregătit și prefigurat. Dacă fiecare pom, după cum spune Isus, se recunoaște după roadele sale, și cuvântul lui Dumnezeu nu se poate cunoaște pe deplin înainte de a fi văzut roadele pe care le-a produs. A studia Scriptura la lumina tradiției înseamnă a cunoaște pomul după roadele sale. Pentru aceasta Origene spunea că "sensul spiritual este ceea ce Duhul dă Bisericii"6. El se identifică cu lectura eclezială sau chiar cu tradiția însăși, dacă înțelegem prin tradiție nu numai declarațiile solemne ale magisteriului (care, de altfel, se referă la foarte puțin texte biblice), dar și experiența de învățătură și de sfințenie în care cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat din nou și s-a "explicat" în decursul secolelor, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Așadar, ceea ce trebuie nu este o lectură spirituală care să ia locul actualei exegeze științifice, ca o întoarcere mecanică la exegeza sfinților părinți; este mai degrabă o nouă lectură spirituală corespunzătoare cu progresul enorm făcut de studiul "literei". Până la urmă, o lectură care să aibă suflul și credința sfinților părinți și, în același timp, consistența și seriozitatea actualei științe biblice.

5. Duhul care suflă din cele patru vânturi

În fața întinderii de oase uscate, profetul Ezechiel a auzit întrebarea: "Vor putea să trăiască din nou aceste oase?" (Ez 37,3). Aceeași întrebare ne-o punem noi astăzi: va putea exegeza, uscată de excesul lung de filologism, să regăsească elanul și viața pe care a avut-o în alte momente ale istoriei Bisericii? Părintele de Lubac, după ce a studiat lunga istorie a exegezei creștine, conclude destul de amestecat spunând că nouă celor moderni ne lipsesc condițiile pentru a putea învia o lectură spirituală ca aceea a sfinților părinți; ne lipsește acea credință plină de elan, acel sens al plinătății și al unității pe care-l aveau ei, motiv pentru care a vrea să imităm astăzi îndrăzneala lor ar fi să ne expunem aproape profanării, lipsindu-ne spiritul din care proveneau acele lucruri7.

Totuși, el nu închide de tot ușa speranței și spune că "dacă vrem să regăsim ceva din ceea ce a fost în primele secole ale Bisericii interpretarea spirituală a Scripturilor trebuie reprodusă înainte de toate o mișcare spirituală"8. La distanță de câteva decenii și cu Conciliul Vatican II în mijloc, mi se pare că întâlnim, în aceste cuvinte din urmă, o profeție. Acea "mișcare spirituală" și acel "elan" au început să se reproducă, dar nu pentru că niște oameni l-au programat sau prevăzut, ci pentru că Duhul a început să sufle din nou, în mod neașteptat, din cele patru vânturi asupra oaselor uscate. În același timp cu reapariția carismelor, se asistă și la reapariția lecturii spirituale a Bibliei și este, și aceasta, un rod al Duhului, dintre cele mai gustoase.

Participând la întâlniri biblice și de rugăciune, rămân uimit ascultând, uneori, reflecții despre cuvântul lui Dumnezeu total analoge cu acelea pe care le făceau în timpul lor Origene, Augustin sau Grigore cel Mare, chiar dacă într-un limbaj mai simplu. Cuvintele despre templu, despre "cortul lui David", despre Ierusalimul distrus și reclădit după exil, sunt aplicate, cu toată simplitatea și pertinența, Bisericii, Mariei, propriei comunități sau propriei vieți personale. Ceea ce se relatează despre personajele din Vechiul Testament induce să ne gândim, prin analogie sau prin antiteză, la Isus și ceea ce se relatează despre Isus este aplicat și actualizat cu referință la Biserică și la fiecare credincios.

Multe perplexități față de lectura spirituală a Bibliei se nasc din faptul de a nu ține cont de distincția dintre explicare și aplicare. În lectura spirituală, mai mult decât a pretinde explicarea textului, atribuindu-i un sens străin intenției autorului sacru, este vorba, în general, de a aplica sau a actualiza textul. Este ceea ce vedem realizându-se deja în Noul Testament față de cuvintele lui Isus. Uneori se observă că, pentru una și aceeași parabolă a lui Cristos, sunt făcute aplicații diferite în sinoptici, în funcție de necesitățile și de problemele comunității pentru care scrie fiecare.

Aplicațiile sfinților părinți și cele de astăzi nu au desigur caracterul canonic al acestor aplicații originare, dar procesul care duce la ele este același și se bazează pe faptul că cuvintele lui Dumnezeu nu sunt cuvinte moarte, "care trebuie păstrate sub ulei", ar spune Péguy; sunt cuvinte "vii" și "active", capabile să elibereze sensuri și virtualități ascunse, ca răspuns la întrebări și situații noi. Este o consecință a ceea ce am numit "inspirația activă" a Scripturii, adică a faptului că ea nu este numai "inspirată de Duhul Sfânt", ci "îl și respiră" pe Duhul Sfânt și-l respiră încontinuu, dacă este citită cu credință. "Scriptura, a spus sfântul Grigore cel Mare, cum legentibus crescit, crește cu cei care o citesc"9. Crește, rămânând intactă.

Termin cu o rugăciune pe care am auzit-o spusă de o femeie, după ce a fost citit episodul cu Ilie care, urcând la cer, îi lasă lui Elizeu două treimi din spiritul său. Este un exemplu de lectură spirituală în sensul pe care l-am explicat mai sus: "Mulțumesc, Isuse, că urcând la cer nu ne-ai lăsat numai două treimi din Duhul Sfânt, ci întregul tău Duh Sfânt! Mulțumesc că nu l-ai lăsat unui singur discipol, ci tuturor oamenilor!".

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1 Texte în H. de Lubac, Histoire de l'exégése médiévale, I,1, Paris, Aubier 1959, pag. 119 ș.u.
2 S. Ambroziu, De Spiritu Sancto, III, 112.
3 S. Augustin, Conf. IV, 12, 18.
4 Dei Verbum, 21.
4 Cf. H.G. Gadamer, Wahrheit und Methodebingen, 1960.?, T.
5 Origene, In Lev. hom. V, 5.
6 H. de Lubac, Exégèse médiévale, II, 2, p. 79.
7 H. de Lubac, Storia e spirito, Roma 1971, p. 587.
8 S. Grigore cel Mare, Comentariu moral la cartea lui Iob, 20,1 (CC 143A, p. 1003).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire