pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

A treia predică pentru Postul Mare a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap.

Părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, a ținut a treia predică de Postul Mare cu tema "Primiți cuvântul" - Cuvântul lui Dumnezeu, ca drum de sfințire personală, vineri, 7 martie 2008, în capela "Redemptoris Mater", în prezența lui Benedict al XVI-lea.

1. Lectio divina

În această meditație reflectăm asupra cuvântului lui Dumnezeu ca drum de sfințire personală. Lineamenta redactate ca pregătire pentru Sinodul episcopilor (octombrie 2008) tratează despre asta într-un paragraf din capitolul al II-lea, dedicat "cuvântului lui Dumnezeu în viața credinciosului".

Este vorba de o temă deosebit de îndrăgită de tradiția spirituală a Bisericii. "Cuvântul lui Dumnezeu - spunea sfântul Ambrozie - este substanța vitală a sufletului nostru; el îl alimentează, îl paște și-l conduce; nu există altceva care poate face să trăiască sufletul omului, în afară de cuvântul lui Dumnezeu"1. "În cuvântul lui Dumnezeu - adaugă Dei Verbum - se află atâta putere și tărie, încât el constituie, pentru Biserică, sprijin și forță iar pentru fiii Bisericii, tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale"2. "Este necesar - scria Ioan Paul al II-lea în Novo millennio ineunte - ca ascultarea cuvântului să devină o întâlnire vitală, în vechea și mereu valabila tradiție a lui lectio divina care ne face să percepem în textul biblic cuvântul viu care interpelează, orientează și plăsmuiește existența"3. Despre această temă s-a exprimat și Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Întâlnirii Internaționale despre Sfânta Scriptură în viața Bisericii: "Citirea asiduă a Sfintei Scripturi însoțită de rugăciune realizează acest colocviu intim în care, citind, este ascultat Dumnezeu care vorbește și, rugându-ne, i se răspunde cu încrezătoare deschidere a inimii"4.

Cu reflecțiile care urmează mă introduc în această bogată tradiție, pornind de la ceea ce ne spune însăși Scriptura despre acest punct. În Scrisoarea sfântului apostol Iacob citim acest text despre cuvântul lui Dumnezeu:

"El a voit să ne dea naștere printr-un cuvânt de adevăr, ca să fim începutul creaturilor sale. Să știți, frații mei iubiți: fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire și lent la mânie... De aceea, lăsați la o parte orice murdărie și toată răutatea, primiți cu umilință cuvântul care a fost sădit în voi și care poate mântui sufletele voastre. Căutați să împliniți cuvântul, nu numai să-l ascultați, înșelându-vă pe voi înșivă, pentru că, dacă cineva ascultă cuvântul și nu-l împlinește, se aseamănă cu omul care își privește propria față în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat și a uitat îndată cum era. Dacă cineva privește cu atenție la legea desăvârșită a libertății și rămâne în ea, nu o ascultă ca apoi să o uite, ci ca să o pună în practică. Astfel, acesta va fi fericit în lucrarea sa" (Iac 1,18-25).

2. A primi cuvântul

Din textul lui Iacob luăm o schemă de lectio divina formată din trei etape sau operațiuni succesive: a primi cuvântul, a medita cuvântul, a pune cuvântul în practică.

Așadar, prima etapă este ascultarea cuvântului: "Primiți cu umilință cuvântul care a fost sădit în voi". Această primă etapă cuprinde toate formele și modurile cu care creștinul vine în contact cu cuvântul lui Dumnezeu: ascultarea cuvântului în liturgie, ușurată de acum de folosirea limbii vorbite și de alegerea înțeleaptă a textelor distribuite de-a lungul anului; apoi, școlile biblice, ajutoarele scrise și, de neînlocuit, lectura personală a Bibliei în propria casă. Pentru cel care este chemat să-i învețe pe alții, la toate acestea se adaugă studiul sistematic al Bibliei: exegeză, critică textuală, teologie biblică, studiul limbilor originale.

În această fază trebuie să ne ferim de două pericole. Primul este cel de a ne opri la acest prim stadiu și de a transforma lectura personală a cuvântului lui Dumnezeu într-o lectură "impersonală". Acest pericol este foarte puternic astăzi, mai ales în locurile de formare academică.

Sfântul Iacob aseamănă lectura cuvântului lui Dumnezeu cu o privire în oglindă; dar, spune Kierkegaard, cel care se limitează să studieze izvoarele, variantele, genurile literare ale Bibliei, fără a face altceva, se aseamănă cu unul care își petrece tot timpul privind oglinda - examinându-i cu atenție forma, materialul, stilul, epoca - fără a se privi niciodată în oglindă. Pentru el oglinda nu îndeplinește propria funcție. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat pentru ca tu să-l pui în practică și nu pentru ca să te exerciți în exegeza întunecimilor sale. Există o "inflație de hermeneutică" și, ceea ce-i mai rău, se crede că cel mai serios lucru, cu privire la Biblie, este hermeneutica, nu practica5.

Studiul critic al cuvântului lui Dumnezeu este indispensabil și niciodată nu suntem suficient de recunoscători față de cei care-și dedică viața pentru a netezi drumul pentru o înțelegere tot mai bună a textului sacru, dar el nu epuizează singur sensul Scripturilor; este necesar, dar nu e suficient.

Celălalt pericol este fundamentalismul: a lua tot ceea ce se citește în Biblie la literă, fără nici o mediație hermeneutică. Acest al doilea risc este mult mai puțin nevătămător decât poate părea la prima vedere și actuala dezbatere despre creaționism și evoluționism dovedește asta în mod dramatic.

Cei care apără citirea literală a cărții Genezei (lumea creată cu câteva mii de ani în urmă, în șase zile, așa cum este acum) aduc o daună imensă credinței. "Tinerii crescuți în familii și în biserici care insistă în această formă de creaționism - a scris omul de știință credincios Francis Collins, director al proiectului care a dus la descoperirea genomului uman - mai devreme sau mai târziu descoperă zdrobitoarea claritate științifică în favoarea unui univers mult mai bătrân și legătura tuturor creaturilor vii între ele prin procesul de evoluție și de selecție naturală. Ce alegere teribilă și inutilă au ei în fața lor!... Nu trebuie să ne mirăm dacă mulți dintre acești tineri întorc spatele credinței, concluzionând că nu pot crede într-un Dumnezeu care le cere să respingă ceea ce știința îi învață pe ei cu atâta claritate în privința universului natural"6.

Numai aparent cele două excese, a hipercriticismului și a fundamentalismului, sunt opuse: ele au în comun faptul de a se opri la literă, neglijând Duhul.

3. A contempla cuvântul

A doua etapă sugerată de sfântul Iacob constă în "a fixa privirea" spre cuvânt, în a sta îndelung în fața oglinzii, deci în meditarea sau contemplarea cuvântului. Sfinții părinți foloseau în această privință imaginile mestecatului și rumegatului. "Citirea - scrie Guigo al II-lea, teoretician al lui lectio divina - oferă gurii o hrană substanțială, meditația o mestecă și o sfărâmă"7. "Atunci când cineva își amintește lucrurile auzite și le regândește lin în inima sa, devine asemenea rumegătorului", spune sfântul Augustin8.

Sufletul care se privește în oglinda cuvântului învață să cunoască "cum este", învață să se cunoască pe sine însuși, descoperă diformitatea sa de imaginea lui Dumnezeu și de imaginea lui Cristos. "Eu nu caut gloria mea", spune Isus (In 8,50): iată, oglinda este în fața ta și imediat vezi cât ești de departe de Isus; "Fericiți cei săraci cu duhul": oglinda este din nou în fața ta și imediat te descoperi încă plin de alipiri și plin de lucruri superflue; "dragostea este răbdătoare..." și-ți dai seama cât ești de nerăbdător, invidios, interesat. Mai mult decât "a cerceta Scriptura" (cf. In 5,39), e vorba de a ne lăsa cercetați de Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu, spune Scrisoarea către Evrei, "pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei și judecă sentimentele și gândurile inimii" (Ev 4,12-13). Rugăciunea cea mai bună cu care să începem momentul contemplării cuvântului este să repetăm cu psalmistul:

"Privește-mă cu luare-aminte, Dumnezeule, și vezi inima mea,

încearcă și cunoaște gândurile mele.

Vezi dacă nu merg pe o cale greșită

și condu-mă pe calea veșniciei" (Ps 139).

Dar în oglinda cuvântului noi nu ne vedem numai pe noi înșine; vedem chipul lui Dumnezeu; mai bine zis, vedem inima lui Dumnezeu. Scriptura, spune sfântul Grigore cel Mare, este "o scrisoarea a lui Dumnezeu atotputernicul adresată creaturii sale; în ea învățăm să cunoaștem inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu"9. Și pentru Dumnezeu este valabil ceea ce spune Isus: "Gura vorbește din prisosul inimii" (Mt 12,34); Dumnezeu ne-a vorbit, în Scriptură, despre ceea ce umple inima lui și ceea ce umple inima lui este iubirea.

Contemplarea cuvântului ne aduce în felul acesta cele două cunoașteri mai importante pentru a înainta pe drumul adevăratei înțelepciuni: cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu. "Ca eu să mă cunosc pe mine și ca eu să te cunosc pe tine, noverim me, noverim te - îi spunea lui Dumnezeu sfântul Augustin -; ca eu să mă cunosc pe mine pentru a mă umili și ca eu să te cunosc pe tine pentru a te iubi".

Un exemplu extraordinar al acestei duble cunoașteri, de sine și a lui Dumnezeu, care se obține din cuvântul lui Dumnezeu este scrisoarea către Biserica din Laodiceea în Apocalips pe care merită să o medităm din când în când, în special în acest timp al Postului Mare (cf. Ap 3,14-20). Cel înviat scoate la iveală situația reală a credinciosului tipic din această comunitate: "Cunosc faptele tale că nu ești nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că ești astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea". Este impresionant contrastul între ceea ce crede despre sine acest credincios și ceea ce crede Dumnezeu despre el: "Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu am nevoie de nimic», dar nu știi că tu ești nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb și gol".

O pagină de o duritate neobișnuită, care este însă imediat răsturnată de una din descrierile în mod absolut emoționante ale iubirii lui Dumnezeu: "Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine". O imagine care revelează semnificația sa realistă și nu numai metaforică, dacă este citită, așa cum sugerează textul, gândindu-ne la ospățul euharistic.

În afară de a verifica starea personală a sufletului nostru, această pagină din Apocalips ne poate folosi să scoatem la iveală situația spirituală a unei mari părți din societatea modernă în fața lui Dumnezeu. Este ca una din acele fotografii făcute cu raze infraroșii dintr-un satelit artificial care revelează o panoramă total diferită de cea obișnuită, văzută la lumina naturală.

Și această lume a noastră, întărită de cuceririle sale științifice și tehnologice (cum erau oamenii din Laodiceea de succesele lor comerciale), se simte satisfăcută, bogată, fără a avea nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu. Este necesar ca să-i aducă la cunoștință cineva adevărata diagnoză a stării sale: "Tu nu știi că tu ești nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb și gol". Are nevoie să-i strige cineva, așa cum face copilul în fabula lui Andersen: "Regele este gol!". Dar din iubire și cu iubire, așa cum face Cel Înviat cu laodiceeni.

Cuvântul lui Dumnezeu asigură oricărui suflet care vrea o fundamentală, și în sine infailibilă, direcțiune spirituală. Există o direcțiune spirituală, ca să spunem așa, obișnuită și cotidiană care constă în a descoperi ce vrea Dumnezeu în diferitele situații în care omul, de obicei, se află în viață. O astfel de direcțiune este asigurată de meditarea cuvântului lui Dumnezeu însoțită de ungerea interioară a Duhului care traduce cuvântul în "inspirație" bună și inspirația bună în rezoluție practică. Este ceea ce exprimă versetul din psalmul atât de îndrăgit de iubitorii cuvântului: "Cuvântul tău e făclie pentru pașii mei și lumină pentru cărările mele" (Ps 119,105).

Odată predicam o misiune în Australia. În ultima zi a venit la mine un om, un emigrat italian care lucra acolo. Mi-a spus: "Părinte, am o problemă serioasă: am un băiat de 11 ani care încă nu e botezat. Faptul este că soția mea a devenit martor al lui Iehova și nu vrea să audă de Botez în Biserica Catolică. Dacă-l botez, va fi o criză, dacă nu-l botez nu mă simt liniștit pentru că atunci când ne-am căsătorit eram amândoi catolici și am promis să educăm copiii noștri în credință. Ce trebuie să fac?". I-am spus: "Lasă-mă să reflectez în noaptea asta, întoarce-te mâine dimineață și vom vedea ce-i de făcut". Ziua următoare acest om vine vizibil înseninat și-mi spune: "Părinte, am găsit soluția. Ieri seara, când m-am întors acasă, m-am rugat puțin, apoi am deschis la întâmplare Biblia. Mi-a venit textul unde Abraham îl duce pe fiul Isaac la jertfire și am văzut că atunci când Abraham îl duce pe fiul Isaac la jertfire nu-i spune nimic soției sale". Era un discernământ perfect din punct de vedere exegetic. Eu însumi l-am botezat pe băiat și a fost un moment de mare bucurie pentru toți.

Această deschidere a Bibliei la întâmplare este un lucru delicat, care trebuie făcut cu discreție, într-un climat de credință și nu înainte de a se ruga îndelung. Totuși nu se poate ignora faptul că, în aceste condiții, ea a dat adesea roade minunate și a fost practicată și de sfinți. Despre sfântul Francisc de Assisi se citește, în izvoare, că a descoperit genul de viață la care-l chema Dumnezeu deschizând de trei ori la întâmplare, "după ce s-a rugat cu evlavie", cartea evangheliilor "dispuse să realizeze primul sfat care le era oferit"10. Augustin a interpretat cuvintele "Tolle lege", ia și citește, pe care le-a auzit dintr-o casă vecină, ca o poruncă divină de a deschide cartea cu scrisorile lui Paul și să citească versetul care îi va cădea cel dintâi sub ochi11.

Au existat suflete care au devenit sfinte cu unicul director spiritual care este cuvântul lui Dumnezeu. "În evanghelie - a scris sfânta Tereza de Lisieux - găsesc tot ce este necesar pentru sărmanul meu suflet. Descopăr mereu în ea lumini noi, semnificații ascunse și misterioase. Înțeleg și știu din experiență că «împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru» (cf. Lc 17,21). Isus nu are nevoie de cărți, nici de învățători pentru a instrui sufletele; el, învățătorul învățătorilor, învață fără zgomot de cuvinte"12. Printr-un cuvânt al lui Dumnezeu, citind unul după altul capitolele 12 și 13 din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni, sfânta a descoperit vocația sa profundă și a exclamat tresăltând de bucurie: "În trupul mistic al lui Cristos eu voi fi inima care iubește!".

Biblia ne oferă o imagine plastică ce rezumă tot ceea ce s-a spus despre meditarea cuvântului: cea a cărții mâncate care se citește în Ezechiel:

"Atunci am văzut o mână întinsă spre mine. Ea ținea o carte înfășurată, în formă de cilindru, pe care a desfășurat-o în fața mea. Era scrisă pe o parte și pe alta și conținea cântări de doliu, plângeri și amenințări. Mi-a spus: «Fiul omului, satură-ți trupul și umple lăuntrul tău cu această carte pe care ți-o dau». Când am mâncat-o, în gura mea era dulce ca mierea" (Ez 2,9-3,3; cf. și Ap 12,10).

Există o diferență enormă între cartea simplu citită sau studiată și cartea înghițită. În al doilea caz cuvântul devine cu adevărat, așa cum spunea sfântul Ambrozie, "substanța sufletului nostru", ceea ce dă formă gândurilor, plăsmuiește limbajul, determină acțiunile, creează omul "spiritual". Cuvântul înghițit este un cuvânt "asimilat" de om, deși e vorba de o asimilare pasivă (ca în cazul Euharistiei), adică un "a fi asimilat" de cuvânt, subjugat și învins de el, care este principiul vital cel mai puternic.

În contemplarea cuvântului avem un model foarte dulce, Maria; ea păstra toate acestea (literal: aceste cuvinte) meditându-le în inima ei (Lc 2,19). În ea, metafora cărții înghițite a devenit și realitate fizică. Cuvântul literalmente "a umplut lăuntrul ei".

4. A pune cuvântul în practică

Ajungem astfel la a treia fază a drumului propus de apostolul Iacob, cea asupra căreia apostolul insistă mai mult: "Căutați să împliniți cuvântul..., dacă cineva ascultă cuvântul și nu-l împlinește...; cine-l pune în practică va fi fericit în lucrarea sa". Este și lucrul pe care-l îndrăgește mai mult Isus: "Mama mea și frații mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc" (Lc 8,21). Fără această "împlinire a cuvântului", totul rămâne iluzie, construcție pe nisip. Nici nu se poate spune că am înțeles cuvântul pentru că, așa cum scrie sfântul Grigore cel Mare, cuvântul lui Dumnezeu se înțelege cu adevărat numai atunci când începem să-l practicăm13.

Această a treia etapă constă, în practică, în a asculta de cuvânt. Termenul grec folosit în Noul Testament pentru a desemna ascultarea (hypakouein), tradus literalmente, înseamnă "a da ascultare", în sensul de a face ceea ce s-a ascultat. "Poporul meu nu a ascultat glasul meu, Israel nu mi-a dat ascultare", se plânge Dumnezeu în Biblie (Ps 81,12).

Imediat ce se încearcă să se caute, prin intermediul Noului Testament, în ce constă datoria ascultării, se face o descoperire surprinzătoare, adică faptul că ascultarea este văzută aproape mereu ca ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Paul vorbește despre ascultare față de învățătură (Rom 6,17), de ascultare față de evanghelie (Rom 10,16; 2Tes 1,8), de ascultare față de adevăr (Gal 5,7), de ascultare față de Cristos (2Cor 10,5). Găsim același limbaj și în altă parte: Faptele Apostolilor vorbesc despre ascultare față de credință (Fap 6,7), Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru vorbește despre ascultare față de Cristos (1Pt 1,2) și despre ascultare față de adevăr (1Pt 1,22).

Însăși ascultarea lui Isus se exercită mai ales prin ascultarea față de cuvintele scrise. În episodul ispitelor din deșert, ascultarea lui Isus constă în a aminti cuvintele lui Dumnezeu și a le respecta: "Scris este!". Ascultarea lui se exercită, în mod deosebit, pe cuvintele care sunt scrise despre el și pentru el "în lege, în profeți și în psalmi" și pe care el, ca om, le descoperă treptat ce înaintează în înțelegerea și în îndeplinirea misiunii sale. Atunci când vor să se opună capturării sale, Isus spune: "Cum s-ar mai împlini Scripturile, că așa trebuie să fie?" (Mt 26,54). Viața lui Isus este ca și condusă de o rază luminoasă pe care ceilalți n-o văd și care este formată din cuvintele scrise pentru el; el ia din Scripturi acel "trebuie" (dei) care susține toată viața sa.

Cuvintele lui Dumnezeu, sub acțiunea actuală a Duhului, devin expresie a voinței vii a lui Dumnezeu pentru mine, într-un moment dat. Un mic exemplu ne va ajuta să înțelegem. Într-o împrejurare mi-am dat seama că în comunitate cineva a luat din greșeală un obiect pe care-l foloseam. Mă pregăteam să anunț și să cer să-mi fie dat înapoi, când m-am ciocnit din întâmplare (dar poate că nu era cu adevărat din întâmplare cu cuvântul lui Isus care spune: "Celui care îți cere, dă-i, și de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi" (Lc 6,30). Am înțeles că acel cuvânt nu se aplica în mod universal și în toate cazurile, dar că în mod sigur se aplica la mine în acel moment. Era vorba de a asculta de cuvânt.

Ascultarea față de cuvântul lui Dumnezeu este ascultarea pe care o putem face mereu. De ascultare față de ordine și autorități vizibile se întâmplă să facem din când în când, de trei sau patru ori în toată viața, dacă e vorba de ascultări serioase; dar ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu poate să existe una în fiecare moment. Este și ascultarea pe care o putem face toți, supuși și superiori, clerici și laici. În Biserică, laicii nu au un superior de care să asculte - cel puțin în sensul în care îl au călugării și clericii -; însă au, în compensație, un "Domn" de care să asculte! Au cuvântul său!

Terminăm această meditație a noastră însușindu-ne rugăciunea pe care sfântul Augustin o înalță către Dumnezeu, în Confesiuni, pentru a obține înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu: "Să fie Scripturile tale deliciile mele caste; fie ca eu să nu mă înșel cu privire la ele, nici să-i înșel pe alții cu ele... Îndreaptă-ți atenția asupra sufletului meu și ascultă-l pe cel care strigă din abis... Dă-mi timp pentru a medita despre secretele legii tale, nu o închide celui care bate... Iată, glasul tău este bucuria mea, glasul tău este o plăcere superioară tuturor celorlalte. Dă-mi ceea ce iubesc... Nu părăsi acest fir al tău de iarbă însetată... Să se deschidă ascunzișurile cuvintelor tale la care bat... Te implor prin Domnul nostru Isus Cristos... în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3). Aceste comori le caut în cărțile tale"14.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1 S. Ambrozie, Exp. Ps. 118, 7,7 (PL 15, 1350).
2 Dei Verbum, 21.
3 Ioan Paul al II-lea, Novo millennio ineunte, 39.
4 Benedict al XVI-lea, în: AAS 97, 2005, p. 957.
5 S. Kierkegaard, Per l'esame di se stessi. La Lettera di Giacomo, 1,22, în: Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, p. 909 și urm.
6 F. Collins, Le language of God, Free Press 2006, p. 177 s.
7 Guigo II, Lettera sulla vita contemplativa (Scala claustralium), 3, în: Un itinerario di contemplazione. Antologia di autori certosini, Edizioni Paoline, 1986, p. 22.
8 S. Augustin, Enarr. in Ps. 46, 1 (CCL 38, 529).
9 S. Grigore cel Mare, Registr. Epist. IV, 31 (PL 77, 706).
10 Celano, Vita Seconda, X, 15.
11 S. Augustin, Confesiuni, 8, 12.
12 S. Tereza de Lisieux, Manuscris A, n. 236.
13 S. Grigore cel Mare, Despre Ezechiel, I, 10, 31 (CCL 142, p. 159).
14 S. Augustin, Conf. XI, 2, 3-4.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire