pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

Prima predica pentru Postul Mare a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap.

Părintele Raniero Cantalamessa OFMCap., predicatorul Casei Pontificale, a ținut prima predică de Postul Mare cu tema "Isus a început să predice" - Cuvântul lui Dumnezeu în viața lui Cristos, vineri dimineață, 22 februarie 2008, în Capela "Redemptoris Mater", în prezența lui Benedict al XVI-lea. Tema meditațiilor de Postul Mare este următoarea: "Viu și eficace este cuvântul lui Dumnezeu" (Ev 4,12). Următoarele trei predici de Postul Mare vor avea loc vineri, 29 februarie, vineri, 7 martie, și vineri, 14 martie 2008.

În vederea Sinodului Episcopilor din octombrie, m-am gândit să dedic predicile de Postul Mare din acest an temei cuvântului lui Dumnezeu. Vom medita succesiv despre vestirea evangheliei în viața lui Cristos, adică despre Isus "care predică", despre vestire în misiunea Bisericii, adică despre Cristos "predicat", despre cuvântul lui Dumnezeu ca mijloc de sfințire personală, lectio divina, și despre raportul dintre Duh și cuvânt, în practică lectura spirituală a Bibliei.

Începem această predică în ziua în care Biserica celebrează sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru și asta nu este fără semnificație pentru tema noastră. Ne oferă, înainte de toate, ocazia pentru a aduce omagiul afecțiunii și devoțiunii noastre celui care șade astăzi pe catedra lui Petru, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. Ne amintește apoi ceea ce același apostol Petru scrie în a doua sa scrisoare, adică faptul că "nici o profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva" (2Pt 1,20) și că, de aceea, orice interpretare a cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se măsoare cu tradiția vie a Bisericii, a cărei interpretare autentică este încredințată magisteriului apostolic și, în mod singular, magisteriului petrin.

Este frumos, într-o circumstanță ca aceasta și în contextul dialogului ecumenic actual, să amintesc un cunoscut text al sfântului Irineu: "Deoarece ar fi prea lung să amintim succesiunile tuturor Bisericilor, vom lua Biserica foarte mare și foarte veche și cunoscută de toți, Biserica întemeiată și stabilită la Roma de către cei doi preaglorioși apostoli, Petru și Paul... Cu această Biserică, datorită originii sale mai excelente (propter potentiorem principalitatem), trebuie în mod necesar să fie în acord orice Biserică, adică credincioșii care vin din orice parte - ea, în care, pentru toți oamenii, a fost păstrată mereu tradiția care vine de la apostoli"1.

Cu acest spirit, nu fără teamă și cutremur, încep să prezint reflecțiile mele despre tema vitală a cuvântului lui Dumnezeu, în prezența succesorului lui Petru, episcop al Bisericii din Roma.

1. Predica în viața lui Isus

După relatarea botezului lui Isus, evanghelistul Marcu continuă narațiunea sa spunând: "Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: S-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie!" (Mc 1,14 și urm.). Matei scrie mai pe scurt: "De atunci a început Isus să predice și să spună: Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor" (Mt 4,17). Cu aceste cuvinte începe "evanghelia", înțeleasă ca vestea bună "a lui" Isus - adică adusă de Isus și al cărei subiect este Isus - diferită de vestea cea bună "despre" Isus a predicii apostolice succesive, în care Isus este obiectul.

Este vorba de un eveniment care ocupă un loc foarte precis în timp și în spațiu: are loc "în Galileea", "după ce Ioan a fost închis". Verbul folosit de evangheliști "a început să predice" scoate puternic în evidență că este vorba de un "început", de ceva nou nu numai în viața lui Isus, ci în însăși istoria mântuirii. Scrisoarea către Evrei exprimă astfel noutatea: "După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul" (Ev 1,1-2). Începe un timp deosebit de mântuire, un kairos nou, care se extinde circa doi ani și jumătate (din toamna anului 27 până în primăvara anului 30 d.C.).

Isus atribuie acestei activități a lui o așa importanță încât spune că a fost trimis de Tatăl și consacrat cu ungerea Duhului tocmai pentru aceasta, adică "să ducă săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18). Cu o ocazie, în timp ce unii voiau să-l rețină, îi solicită pe apostoli să plece spunându-le: "Să mergem în altă parte, prin cetățile învecinate, ca să predic și acolo, căci pentru aceasta am venit" (Mc 1,38).

Predica face parte din așa-numitele "mistere ale vieții lui Cristos" și ca atare noi ne apropiem de el. Prin cuvântul "mister" se înțelege, în acest context, un eveniment din viața lui Isus purtător al unei semnificații mântuitoare, care, ca atare, este celebrat de Biserică în liturgia ei2. Dacă nu există o sărbătoare liturgică specifică a predicii lui Isus este pentru că ea este amintită în fiecare liturgie a Bisericii. "Liturgia cuvântului" la Liturghie nu e altceva decât actualizarea liturgică a lui Isus care predică. Un text din Conciliul Vatican II spune: "Cristos este prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbește atunci când se citește în Biserică Sfânta Scriptură"3.

Așa cum, în istorie, după ce a predicat împărăția lui Dumnezeu, Isus a mers la Ierusalim pentru a se oferi Tatălui ca jertfă, tot așa, în liturgie, după ce a proclamat din nou cuvântul său, Isus reînnoiește oferirea sa de sine Tatălui prin acțiunea euharistică. Atunci când, la sfârșitul prefeței, spunem: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului: Osana întru cei de sus", mergem în mod imaginar la acel moment în care Isus intră în Ierusalim, pentru a celebra acolo Paștele său; acolo se termină timpul predicării și începe timpul pătimirii.

Așadar, predica lui Isus este un "mister", deoarece nu conține numai revelarea unei învățături, ci explică însuși misterul persoanei lui Cristos; este esențial pentru a înțelege fie ceea ce precede: misterul întrupării, fie ceea ce urmează: misterul pascal. Fără cuvântul lui Isus, ele ar fi evenimente mute. A fost o intuiție fericită aceea a lui Ioan Paul al II-lea de a introduce predicarea împărăției între "misterele de lumină", adăugate de el la misterele de bucurie, de durere și de slavă ale Rozariului, alături de botezul lui Cristos, nunta din Cana, schimbarea la față și instituirea Euharistiei.

2. Predica lui Cristos continuă în Biserică

Autorul Scrisorii către Evrei scria cu mult timp după moartea lui Isus, așadar, cu mult după ce Isus încetase să vorbească; și totuși, spune că Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul "în aceste zile din urmă". Așadar, el consideră zilele în care trăiește ca făcând parte din "zilele lui Isus". Pentru aceasta, puțin mai departe, citând cuvântul psalmului: "Astăzi, dacă veți auzi glasul lui, nu vă împietriți inimile", îl aplică creștinilor spunând: "Vedeți, fraților, ca nu cumva să fie în vreunul dintre voi o inimă înrăită de necredință, încât să se îndepărteze de Dumnezeul cel viu, dar îndemnați-vă unul pe altul în fiecare zi cât timp se mai poate" (cf. Ev 3,7 și urm.).

Așadar, Dumnezeu vorbește și astăzi în Biserică și vorbește "în Fiul". "Dumnezeu - se citește în Dei Verbum - care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși spre tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos"4.

Dar cum și unde putem asculta acest "glas al său"? Revelația divină s-a încheiat; într-un anumit sens, nu mai sunt cuvinte ale lui Dumnezeu. Și iată că descoperim o altă afinitate între cuvânt și Euharistie. Euharistia este prezentă în toată istoria mântuirii: în Vechiul Testament, ca figură (mielul pascal, sacrificiul lui Melchisedec, mana), în Noul Testament, ca eveniment (moartea și învierea lui Cristos), în Biserică, ca sacrament (Liturghia).

Sacrificiul lui Cristos s-a terminat și s-a încheiat pe cruce; așadar, într-un anumit sens nu mai sunt sacrificii ale lui Cristos; și totuși, știm că există încă un sacrificiu și este unicul sacrificiu al crucii care devine prezent și activ în sacrificiul euharistic; evenimentul continuă în sacrament, istoria în liturgie. Un lucru analog are loc pentru cuvântul lui Cristos: el a încetat să existe ca eveniment, dar încă există ca sacrament.

În Biblie, cuvântul lui Dumnezeu (dabar), în special în forma deosebită pe care o asumă în profeți, constituie mereu un eveniment; este un cuvânt-eveniment, adică un cuvânt care creează o situație, care realizează mereu ceva nou în istorie. Expresia care apare des: "Cuvântul lui Iahve a venit la...", ar putea fi tradusă cu: "Cuvântul lui Iahve a asumat formă concretă în..." (în Ezechiel, în Ageu, în Zaharia, etc.).

Acest tip de cuvânt-eveniment se prelungește până la Ioan Botezătorul; de fapt citim în Evanghelia după sfântul Luca: "În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu..., cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui (factum est verbum Domini super) Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu" (Lc 3,1 și urm.). După acest moment, această formulă dispare de tot din Biblie și în locul ei apare alta; de acum nu: "Factum est verbum Domini", ci: "Verbum caro factum est": Cuvântul s-a făcut trup (In 1,14). Acum evenimentul este o persoană! Niciodată nu se întâlnește fraza: "Cuvântul lui Dumnezeu a venit asupra lui Isus", pentru că el este cuvântul. După realizările provizorii ale cuvântului lui Dumnezeu în profeți, urmează acum realizarea deplină și definitivă.

Dăruindu-ni-l pe Fiul - scrie sfântul Ioan al Crucii - Dumnezeu ne-a spus totul într-o singură dată și nu mai are nimic de revelat. Dumnezeu a devenit, într-un anumit sens, mut, nemaiavând nimic de spus5. Dar trebuie să înțelegem bine: Dumnezeu a devenit mut în sensul că nu spune lucruri noi față de ceea ce a spus în Isus, dar nu în sensul că nu mai vorbește; el spune mereu din nou ceea ce a spus o dată în Isus!

3. Cuvântul sacrament care se aude

Nu mai sunt cuvinte-eveniment în Biserică, însă sunt cuvinte-sacrament. Cuvintele-sacrament sunt cuvintele lui Dumnezeu "întâmplate" o dată pentru totdeauna și adunate în Biblie, care redevin "realitate activă" de fiecare dată când Biserica le proclamă cu autoritate și Duhul, care le-a inspirat, le aprinde din nou în inima celui care le ascultă. "Dintr-al meu va lua și vă va vesti vouă", spune Isus despre Duhul Sfânt (In 16,14).

Atunci când se vorbește despre cuvânt ca "sacrament", nu se ia acest termen în sensul tehnic și restrâns al celor "șapte sacramente", ci în sensul mai larg prin care se vorbește despre Cristos ca "sacramentul primordial al Tatălui" și despre Biserică "sacrament universal de mântuire"6. Ținând cont de definiția pe care sfântul Augustin o dă sacramentului ca "un cuvânt care se vede" (verbum visibile)7, se obișnuiește să se definească, prin contrast, cuvântul "un sacrament care se aude" (sacramentum audibile).

În fiecare sacrament se distinge un semn vizibil și realitatea invizibilă care este harul. Cuvântul pe care-l citim în Biblie, în el însuși, nu este decât un semn material (precum apa și pâinea), un ansamblu de silabe moarte, sau, maxim, un cuvânt din vocabularul uman ca altele; dar intervenind credința și iluminarea Duhului Sfânt, prin acest semn noi intrăm în mod misterios în contact cu adevărul viu și voința lui Dumnezeu și ascultăm însuși glasul lui Cristos.

"Trupul lui Cristos, scrie Bossuet, nu este mai realmente prezent în sacramentul adorabil, decât este adevărul lui Cristos în predica evanghelică. În misterul Euharistiei speciile pe care le vedeți sunt semne, dar ceea ce este cuprins în ele este însuși trupul lui Cristos; în Scriptură, cuvintele pe care le ascultați sunt semne, dar gândul pe care-l poartă este însuși adevărului Fiului lui Dumnezeu".

Sacramentalitatea cuvântului lui Dumnezeu se revelează în faptul că uneori el acționează în mod deschis dincolo de înțelegerea persoanei, care poate să fie limitată și imperfectă, acționează aproape prin el însuși, ex opere operato, cum se spune în teologie.

Atunci când profetul Elizeu i-a spus lui Naaman sirul, care a mers la el pentru a fi vindecat de lepră, să se spele de șapte ori în Iordan, acesta a replicat supărat: "Oare Abana și Parpar, fluvii din Damasc, nu sunt mai bune decât toate apele din Israel? Nu aș putea să mă scald în ele pentru a fi vindecat?" (2Reg 5,12). Naaman avea dreptate: fluviile din Siria erau desigur mai bune și mai bogate în apă; și totuși, scăldându-se în Iordan el a fost vindecat și trupul lui a devenit ca al unui tânăr, lucru care nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă s-ar fi scăldat în marile fluvii din țara lui.

Așa este cuvântul lui Dumnezeu conținut în Scripturi. Între neamuri și chiar în Biserică au existat și vor exista cărți mai bune decât unele cărți ale Bibliei, mai rafinate din punct de vedere literar și mai edificatoare din punct de vedere religios (e suficient să ne gândim la Imitația lui Cristos), și totuși nici una dintre ele nu acționează așa cum acționează cea mai modestă dintre cărțile inspirate. Există, în cuvintele Scripturii, ceva care acționează dincolo de orice explicație umană; există o disproporție evidentă între semnul și realitatea produsă de el, care ne face să ne gândim, întocmai, la acțiunea sacramentelor.

"Apele din Israel", care sunt Scripturile divin inspirate, continuă și astăzi să vindece de lepra păcatelor; după ce se termină de citit textul evanghelic al Liturghiei, Biserica îl invită pe slujitor să sărute cartea și să spună: "Prin cuvintele evangheliei să ni se ierte păcatele noastre" (per evangelica dicta deleantur nostra delicta). Puterea însănătoșitoare a cuvântului lui Dumnezeu este atestată în aceeași Scriptură: "Nu i-a vindecat nici iarba de leac, nici alifia, se spune despre poporul lui Israel în pustiu, ci cuvântul tău, Doamne, care vindecă toate" (Înț 16,12).

Experiența confirmă asta. Am auzit o persoană dând această mărturie într-un program televizat la care luam parte. Era un alcoolic în ultimul stadiu; nu rezista mai mult de două ore fără să bea; familia era în pragul disperării. L-au invitat împreună cu soția la o întâlnire despre cuvântul lui Dumnezeu. Acolo, cineva a citit un text din Scriptură. O frază l-a străbătut ca o flacără de foc și a simțit că era vindecat. Apoi, de fiecare dată când era tentat să bea, alerga să redeschidă Biblia în acel punct și numai recitind cuvintele simțea cum revine forța în el, până când acum era total vindecat. Atunci când a vrut să spună care era fraza, glasul i-a amuțit de emoție. Era cuvântul din Cântarea Cântărilor: "Sărutările tale sunt mai dulci decât vinul" (Cânt 1,2). Aceste cuvinte simple, aparent străine de cazul lui, săvârșiseră minunea. Un episod analog se citește în Relatările unui pelerin rus. Însă cazul cel mai celebru este cel al lui Augustin. Citind cuvintele lui Paul în Romani 13,11 și urm.: "Să ne dezbrăcăm de faptele întunericului... Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri și beții, nu în necurății și desfrâuri", el a simțit "o lumină de seninătate" cum îi sclipește în inimă și a înțeles că era vindecat de sclavia trupului8.

4. Liturgia cuvântului

Există un domeniu și un moment în viața Bisericii în care Isus vorbește astăzi în mod mai solemn și mai sigur și este liturgia cuvântului la Liturghie. În primele timpuri ale Bisericii, liturgia cuvântului era dezlipită de liturgia euharistică. Discipolii, spun Faptele Apostolilor, "stăruiau împreună în templu"; acolo ascultau citirea Bibliei, recitau psalmii și rugăciunile împreună cu ceilalți evrei; făceau ceea ce se face la liturgia cuvântului; apoi se adunau deoparte, în casele lor, pentru "a frânge pâinea", adică pentru a celebra Euharistia (cf. Fap 2,43).

Însă foarte curând, această practică a devenit imposibilă fie datorită ostilității față de ei din partea comunității ebraice, fie pentru că Scripturile căpătaseră de acum pentru ei un sens nou, în întregime orientat spre Cristos. În felul acesta și ascultarea Scripturii s-a transferat de la templu și de la sinagogă la locurile de cult creștine, devenind actuala liturgie a cuvântului care precede rugăciunea euharistică.

Sfântul Iustin, în secolul al II-lea, face o descriere a celebrării euharistice în care sunt prezente de acum toate elementele esențiale ale viitoarei Liturghii. Nu numai că liturgia cuvântului este parte integrantă a ei, dar la lecturile din Vechiul Testament sunt alăturate de acum cele pe care sfântul le numește "memoriile apostolilor", adică evangheliile și scrisorile, în practică Noul Testament.

Ascultate în liturgie, lecturile biblice capătă un sens nou și mai puternic decât atunci când sunt citite în alte contexte. Nu au atât scopul de a cunoaște mai bine Biblia, ca atunci când este citită acasă sau într-o școală biblică, cât mai ales acela de a-l recunoaște pe cel care devine prezent în frângerea pâinii, de a lumina de fiecare dată un aspect deosebit al misterului care urmează să fie primit. Acest lucru apare în mod programatic în episodul celor doi discipoli din Emaus: ascultând explicarea Scripturilor inima discipolilor a început să se deschidă, așa încât apoi au fost capabili să-l recunoască la frângerea pâinii.

Un exemplu între atâtea: lecturile din Duminica a XXIX-a din timpul de peste an, ciclul B. Prima lectură este un text despre slujitorul suferind care ia asupra sa fărădelegile poporului (Is 53,2-11); a doua lectură vorbește despre Cristos mare preot încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat; textul evanghelic vorbește despre Fiul Omului care a venit să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți. Împreună, aceste trei texte scot în evidență un aspect fundamental al misterului care urmează să se celebreze și să se primească în liturgia euharistică.

La Liturghie, cuvintele și episoadele din Biblie nu sunt doar relatate, ci retrăite; amintirea devine realitate și prezență. Ceea ce a avut loc "în acel timp", are loc "în acest timp", "astăzi" (hodie) așa cum îi place liturgiei să se exprime. Noi nu suntem numai auditori ai cuvântului, ci interlocutori și actori în el. Nouă, celor prezenți acolo, ne este adresat cuvântul; suntem chemați să luăm noi locul personajelor evocate.

Și aici câteva exemple vor ajuta să înțelegem. Se citește, în prima lectură, episodul despre Dumnezeu care îi vorbește lui Moise din tufișul care arde: noi, la Liturghie, suntem în fața adevăratului tufiș care arde... Se citește despre Isaia care primește pe buze cărbunele aprins care îl purifică pentru misiune: noi urmează să primim pe buze adevăratul cărbune aprins, pe cel care a venit să aducă foc pe pământ... Ezechiel este invitat să mănânce sulul cu oracolele profetice și noi urmează să-l mâncăm pe cel care este însuși cuvântul făcut trup și făcut pâine...

Lucrul devine și mai clar dacă de la Vechiul Testament trecem la Noul Testament, de la prima lectură la textul evanghelic. Femeia care suferea de hemoragie este sigură că se va vindeca dacă va reuși să atingă marginea veșmântului lui Isus: Ce să spunem despre noi care urmează să atingem mult mai mult decât marginea veșmântului său? Odată ascultam în evanghelie episodul cu Zaheu și am fost uimit de "actualitatea" sa. Eu eram Zaheu; mie-mi erau adresate cuvintele: "Astăzi trebuie să merg în casa ta"; despre mine se putea spune: "A mers în casa unui păcătos!" și, după ce l-am primit la împărtășanie, despre mine Isus spunea: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă".

Tot așa despre fiecare episod evanghelic. Cum să nu ne identificăm la Liturghie cu paraliticul căruia Isus îi spune: "Păcatele îți sunt iertate" și "Ridică-te și du-te acasă", cu Simeon care îl strânge în brațe pe pruncul Isus, cu Toma care atinge tremurând rănile sale? La Liturghia zilei, vineri din a doua săptămână a Postului Mare, în evanghelie este parabola viticultorilor ucigași (Mt 21,33-45): "În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-și: Pe fiul meu îl vor respecta". Îmi amintesc de efectul acestor cuvinte asupra mea în timp ce le ascultam odată destul de distrat. Același Fiu urma să-mi fie dat la împărtășanie: Eram eu pregătit să-l primesc cu respectul pe care Tatăl ceresc îl aștepta?

Nu numai faptele, dar și cuvintele din evanghelie ascultate la Liturghie capătă un sens nou și mai puternic. Într-o zi de vară, celebram Liturghia într-o mică mănăstire de clauzură. Ca text evanghelic era Matei 12. Nu voi uita niciodată impresia pe care mi-au făcut-o acele cuvinte ale lui Isus: "Iată, acum aici este unul mai mare decât Iona... Iată, acum aici este unul mai mare decât Solomon". Era ca și cum le-aș fi ascultat în acel moment pentru prima dată. Înțelegeam că acele două adverbe "acum" și "aici" însemnau într-adevăr acum și aici, adică în acel moment și în acel loc, nu numai în timpul în care Isus era pe pământ, cu multe secole în urmă. Din acea zi de vară, acele cuvinte mi-au devenit dragi și familiare într-un mod nou. Adesea, la Liturghie, în momentul în care îngenunchez și mă ridic după consacrare, îmi vine să repet înlăuntrul meu: "Iată, acum aici este unul mai mare decât Solomon! Iată, acum aici este unul mai mare decât Iona!".

"Voi care sunteți obișnuiți să luați parte la tainele divine, le spunea Origene creștinilor din timpul său, atunci când primiți trupul Domnului îl păstrați cu toată atenția și toată venerația pentru ca nici măcar o firimitură să nu cadă pe jos, pentru ca nimic să nu se piardă din darul consacrat. Sunteți convinși, pe bună dreptate, că este un păcat a lăsa să cadă jos firimituri din neglijență. Dacă pentru a păstra trupul lui sunteți așa de atenți - și este corect să fiți așa - să știți că a neglija cuvântul lui Dumnezeu nu este un păcat mai mic decât a neglija trupul lui"9.

Între multele cuvinte ale lui Dumnezeu pe care le ascultăm în fiecare zi la Liturghie sau la Liturgia orelor, există aproape întotdeauna unul destinat nouă în mod deosebit. Singur, el poate să umple întreaga noastră zi și să lumineze rugăciunea noastră. Este vorba de a nu-l lăsa să cadă în gol. Diferite sculpturi și basoreliefuri din Orientul antic îl arată pe cărturar în momentul în care adună glasul suveranului care dictează sau vorbește: este în întregime atenție: picioarele pregătite, bustul drept, ochii larg deschiși, urechile ascuțite. Este atitudinea care în Isaia este atribuită Slujitorului Domnului: "În fiecare dimineață el mă trezește, trezește urechea mea, ca să ascult ca un ucenic" (Is 50,4). Așa ar trebui să fim noi atunci când este proclamat cuvântul lui Dumnezeu.

Așadar, să primim îndemnul care se citește în prologul din Regula sfântului Benedict, ca fiind adresat nouă: "Fiind deschiși ochii noștri la lumina divină, să ascultăm cu urechi atente și pline de uimire glasul divin care ni se adresează în fiecare zi și strigă: Astăzi, dacă auziți glasul lui, nu vă împietriți inima voastră, de asemenea: Cine are urechi, să asculte ceea ce Duhul spune bisericilor (Ps 94,8)"10.

Traducere de Mihai Pătrașcu

 
1 Sfântul Irineu, Adv. Haer. III, 2.
2 Sfântul Augustin, Scrisori, 55, 1, 2.
3 Sacrosanctum Concilium 7.
4 Dei Verbum 8.
5 Cf. Sfântul Ioan al Crucii, Urcarea la muntele Carmel, II, 22, 4-5.
6 Cf. Lumen gentium 48.
7 Sfântul Augustin, Tratate despre Evanghelia după Ioan, 80, 3.
8 Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 12.
9 Origene, In Exod. hom. XIII, 3.
10 Regole monastiche d'Occidente, Qiqajon, Comunità di Bose, 1989, p. 53.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire