pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

"Spe gaudentes, bucuroși în speranță"

Publicăm în continuare textul integral al celei de-a treia și ultime predici de Advent ținută vineri, în capela "Redemptoris Mater", în prezența papei Benedict al XVI-lea, de către predicatorul Casei Pontificale, părintele Raniero Cantalamessa, O.F.M. Cap. Predicile pentru Adventul din acest an sunt în jurul temei: "Ne-a vorbit prin Fiul" (Ev 1,2). Prima s-a ținut la 7 decembrie, în timp ce a doua la 14 decembrie.

1. Isus, Fiul

În această a treia și ultimă meditație, lăsând deoparte de acum pe profeți și pe Ioan Botezătorul, ne concentrăm exclusiv pe punctul de sosire pentru toate: "Fiul". Din acest punct de vedere, textul din Scrisoarea către Evrei amintește îndeaproape de parabola viticultorilor infideli. Și aici, Dumnezeu trimite mai întâi slujitori, apoi "în cele din urmă" îl trimite pe Fiul, spunând: "Pe Fiul meu îl vor respecta" (Mt 21,33-41).

Într-un capitol din cartea Isus din Nazaret, papa ilustrează diferența fundamentală dintre titlul "Fiul lui Dumnezeu" și cel de "Fiu", fără alte adăugiri. Titlul simplu de "Fiu", contrar cu ceea ce s-ar putea crede, este mult mai pregnant decât "Fiul lui Dumnezeu". Acesta din urmă ajunge la Isus după o lungă listă de atribuiri: așa fusese definit poporul lui Israel și, în mod singular, regele său; așa erau numiți faraonii și suveranii orientali și așa se va proclama împăratul roman. De aceea, singur, el nu ar fi fost suficient să deosebească persoana lui Cristos de orice alt "fiu al lui Dumnezeu".

Este diferit cazul titlului de "Fiu", fără alte adăugiri. Acesta apare în evanghelii ca exclusiv al lui Cristos și cu el va exprima Isus identitatea sa profundă. După evanghelii, chiar Scrisoarea către Evrei mărturisește cu mai multă forță această folosire absolută a titlului "Fiul"; el apare de cinci ori.

Textul cel mai semnificativ în care Isus se definește el însuși "Fiul" este Mt 11,27: "Toate mi-au fost date de Tatăl meu și nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze". Aceste cuvinte, explică exegeții, au o clară origine aramaică și demonstrează că dezvoltările posterioare care se citesc, în această privință în Evanghelia după Ioan, au originea lor îndepărtată în însăși conștiința lui Cristos.

O comuniune de cunoaștere așa de totală și absolută între Tatăl și Fiul, notează papa în cartea lui, nu se explică fără o comuniune ontologică sau a ființei. Formulările ulterioare, care culminează în definiția de la Niceea, ale Fiului ca "născut, iar nu creat, de o ființă cu Tatăl", sunt deci dezvoltări curajoase, dar coerente cu datul evanghelic.

Dovada cea mai puternică a conștiinței pe care o avea Isus despre identitatea sa de Fiu este rugăciunea lui. În ea filiația nu este numai declarată, ci trăită. Prin modul și frecvența cu care apare în rugăciunea lui Isus exclamația Abbà atestă o intimitate și o familiaritate cu Dumnezeu care nu are egal în tradiția lui Israel. Dacă expresia a fost păstrată în limba originară și a devenit semnul distinctiv al rugăciunii creștine (cf. Gal 4,6; Rom 8,15) este tocmai pentru că s-au convins că a fost forma tipică a rugăciunii lui Isus .

2. Un Isus al ateilor?

Acest dat evanghelic aruncă o lumină singulară asupra dezbaterii actuale în jurul persoanei lui Isus. În introducerea cărții sale, papa citează afirmația lui R. Schnackenburg conform căruia "fără înrădăcinarea în Dumnezeu persoana lui Isus rămâne fugitivă, ireală și inexplicabilă". "Acesta este și punctul de sprijin pe care se bazează această carte a mea, declară papa: îl ia în considerare pe Isus pornind de la comuniunea sa cu Tatăl. Acesta este adevăratul centru al personalității sale" .

După părerea mea, acest lucru scoate în evidență caracterul problematic al unei cercetări istorice asupra lui Isus care nu numai să facă abstracție de credință, ci s-o excludă dintru început; cu alte cuvinte, plauzibilitatea istorică a ceea ce a fost definit uneori "Isus al ateilor". În acest moment nu vorbesc despre credința în Cristos și în divinitatea lui, ci despre credință în accepțiunea cea mai obișnuită a termenului, despre credința în existența lui Dumnezeu.

Departe de mine ideea că necredincioșii nu au dreptul să se ocupe de Isus. Ceea ce aș vrea să scot în evidență, pornind de la afirmațiile citate ale papei, sunt consecințele care derivă dintr-un atare punct de pornire, adică modul în care "preînțelegerea" celui care nu crede are incidență asupra cercetării istorice enorm mai mult decât aceea a credinciosului. Contrar cu ceea ce gândesc cercetătorii necredincioși.

Dacă se neagă sau se face abstracție de credința în Dumnezeu, nu se elimină numai divinitatea, sau așa-numitul Cristos al credinței, ci și Isus istoric tout court, nu se salvează nici omul Isus. Nimeni nu poate contesta din punct de vedere istoric că Isus din evanghelii trăiește și acționează în referință continuă la Tatăl ceresc, că se roagă și învață rugăciunea, că întemeiază totul pe credința în Dumnezeu. Dacă se elimină această dimensiune din Isus din evanghelii nu rămâne din el absolut nimic.

Așadar, dacă se pleacă de la ideea, tacită sau declarată, că Dumnezeu nu există, Isus nu este decât unul dintre atâția înșelați care s-a rugat, a adorat, a vorbit cu propria umbră sau cu proiecția propriei esențe, pentru spune împreună cu Feuerbach. Isus ar fi victima cea mai ilustră a ceea ce ateul militant Dawkins o definește "iluzia lui Dumnezeu" . Dar cum se explică atunci că viața acestui om "a schimbat lumea" și, la distanță de două mii de ani, continuă să interpeleze spiritele ca nimeni altul? Dacă iluzia este capabilă să facă ceea ce a făcut Isus în istorie, atunci Dawkins și ceilalți trebuie probabil să revadă conceptul lor de iluzie.

Există o singură cale de ieșire din această dificultate, aceea care s-a afirmat în cadrul lui "Jesus Seminar" din Berkeley în Statele Unite. Isus nu era un credincios evreu; era în fond un filozof itinerant, în stilul cinicilor ; nu a predicat o împărăție a lui Dumnezeu, nici un apropiat sfârșit al lumii; a rostit doar maxime sapiențiale în stilul unui maestru Zen. Scopul său era de a trezi în oameni conștiința de sine, a-i convinge că nu aveau nevoie nici de el nici de alt dumnezeu, pentru că ei înșiși purtau în ei o scânteie divină . Însă - ca să vezi - sunt lucrurile pe care le predică de multe decenii New Age!

O altă imagine a lui Isus, produsă de moda momentului. Este adevărat: fără înrădăcinarea în Dumnezeu, figura lui Isus rămâne "fugitivă, ireală și inexplicabilă".

3. Preexistența lui Cristos și Treimea

Și despre la acest punct, ca și despre reducerea lui Isus la un profet, problema nu se pune numai în discuția cu critica necredincioasă; se pune, în manieră și cu spirit diferite, și în discuția teologică în interiorul Bisericii. Încerc să explic în ce sens.

Cu privire la titlul de Fiu al lui Dumnezeu se asistă la un fel de urcare pe munte în Noul Testament: la început este pus în raport cu învierea lui Cristos (Rom 1,4; Fap); Marcu face un pas înapoi și-l pune în raport cu botezul în Iordan (Mc 1,11); Matei și Luca o datează la nașterea lui de către Maria (Lc 1,35). Scrisoarea către Evrei face un salt decisiv, afirmând că Fiul nu a început să existe în momentul venirii lui între noi, ci că există din totdeauna. "Prin el, spune, [Dumnezeu] a făcut și lumea", el este "strălucirea gloriei și chipul ființei sale". Circa treizeci de ani mai târziu, Evanghelia după Ioan va consacra această cucerire începând evanghelia sa cu cuvintele: "La început era Cuvântul...".

Or, despre preexistența lui Cristos ca Fiu veșnic al Tatălui au fost propuse, în cadrul câtorva din așa-numitele "noi cristologii", teze destul de problematice. În ele se afirmă că preexistența lui Cristos ca Fiu veșnic al Tatălui este un concept mitic derivat din elenism. În termeni moderni, el ar însemna pur și simplu că "raportul dintre Dumnezeu și Isus nu s-a dezvoltat numai într-un al doilea moment și întâmplător, ca să spunem așa, ci există a priori și este întemeiat în Dumnezeu însuși".

Cu alte cuvinte, Isus preexista în sens intențional, nu real; adică în sensul că Tatăl, din totdeauna, l-a prevăzut, l-a ales și l-a iubit ca fiu pe Isus care într-o zi se va naște din Maria. Așadar, preexista, nu în mod diferit decât fiecare dintre noi, din moment ce orice om, spune Scriptura, este a fost "ales și predestinat" de Dumnezeu ca fiu al său, înainte de crearea lumii! (cf. Ef 1,4). Împreună cu preexistența lui Cristos cade, în această perspectivă, și credința în Sfânta Treime. Aceasta este redusă la ceva eterogen (o persoană veșnică, Tatăl, plus o persoană istorică, Isus, plus o energie divină, Duhul Sfânt); în afară de aceasta, ceva ce nu există aba eterno, ci devine în timp.

Mă limitez să spun că nici această teză nu este nouă. Ideea unei preexistențe numai intenționale și nereale a Fiului a fost propusă, discutată și respinsă de gândirea creștină antică. De aceea, nu este adevărat că ea este impusă de concepțiile noi pe care le avem despre Dumnezeu, care nu mai sunt mitice, așa cum nu este adevărat că ideea contrară, a unei preexistențe veșnice, era singura soluție imaginabilă în contextul cultural antic și că sfinții părinți nu aveau deci posibilitate de alegere.

Fotin, în secolul al IV-lea, cunoștea deja ideea unei preexistențe a lui Isus "în mod de previziune" (kata prognosin) sau "în mod de anticipare" (prochrestikos). Împotriva lui un sinod a decretat: "Dacă spune cineva că Fiul, înainte de Maria, exista numai după previziune și că nu a fost născut de Tatăl înainte de veacuri pentru a fi Dumnezeu și prin intermediul lui să aducă la existență toate lucrurile, să fie anatema" . Intenția acestor teologi era lăudabilă: să traducă în limbaj comprehensibil pentru omul de astăzi realitatea antică. Însă, din păcate, încă o dată, ceea ce este tradus în limbaj modern nu este realitatea definită de concilii, ci aceea condamnată de concilii.

Deja sfântul Atanasie spunea că ideea unei Treimi compusă din realități eterogene compromite tocmai acea unitate divină care se dorește să se pună la adăpost cu ea. Dacă apoi se admite că Dumnezeu "devine" în timp, nimeni nu ne asigură că creșterea și devenirea sa s-au terminat. Cine a devenit va mai deveni încă . De cât timp și trudă ne-ar scuti o cunoaștere mai puțin superficială a gândirii sfinților părinți! Aș vrea să termin această parte doctrinară a meditației noastre cu o notă pozitivă, după părerea mea de importanță extraordinară. Timp de aproape un secol, de când Wilhelm Bossuet, în anul 1913, a scris vestita sa carte despre Cristos Kyrios , în cadrul studiilor critice a dominat ideea că originea cultului lui Cristos ca ființă divină ar trebui căutată în contextul elenist, deci mult după moartea lui Cristos. În cadrul așa-numitei "cercetarea a treia" despre Isus istoric, recent chestiunea a fost reluată de la fundamente de către Larry Hurtado, profesor de limba, literatura și teologia Noului Testament la Edimburg. Iată concluzia la care ajunge el, la sfârșitul unei cercetări de peste 700 de pagini:

"Venerarea lui Isus ca figură divină a explodat dintr-o dată și repede, nu puțin câte puțin și târziu, printre cercurile de adepți din secolul I. Mai îndeosebi, originile se află în cercurile creștine iudaice din primii ani. Numai un mod idealist de gândire continuă să atribuie venerarea lui Isus ca figură divină influenței decisive a religiei păgâne și influenței convertiților păgâni, prezentând-o ca recentă și treptată. Venerarea lui Isus ca «Domn», care își avea expresia adecvată în venerarea cultuală și în ascultarea totală, era și generală, nu era limitată și atribuibilă cercurilor particulare, de exemplu «eleniștilor» sau creștinilor proveniți dintre păgâni al unui ipotetic «cult siriac al lui Cristos». Cu toată diversitatea primului creștinism, credința în condiția divină a lui Isus era incredibil de comună" .

Această concluzie istorică riguroasă ar trebui să pună capăt opiniei, încă dominantă într-o anumită divulgare, conform căreia cultul divin al lui Cristos ar fi un rod posterior al credinței (impus prin lege de către Constantin la Niceea în anul 325, conform lui Dan Brown, în Codul da Vinci!).

4. "Copila Speranța"

În afară de cartea despre Isus din Nazaret, Sfântul Părinte, în acest an ne-a dăruit și enciclica despre speranță. Utilitatea unui document pontifical, în afară de conținutul său foarte înalt, se află și în faptul că el concentrează asupra unui punct atenția tuturor credincioșilor, stimulând asupra lui reflecția. În această linie, aș vrea să fac aici o mică aplicație spirituală și practică a conținutului teologic al enciclicei, arătând că textul din Scrisoarea către Evrei pe care l-am meditat poate contribui la alimentarea speranței noastre.

În speranță - scrie autorul scrisorii cu o imagine foarte frumoasă destinată să devină clasică în iconografia creștină - "noi o avem ca o ancoră a sufletului, sigură și puternică, ce pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde Isus a intrat pentru noi, ca un premergător" (Ev 6,17-20). Fundamentul acestei speranțe este tocmai faptul că "în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul". Dacă ni l-a dat pe Fiul, spune sfântul Paul, "cum nu ne va dărui toate împreună cu el?" (Rom 8,32). Iată de ce "speranța nu înșală" (Rom 5,5): darul Fiului este pârgă și garanție pentru toate celelalte și, în primul rând, a vieții veșnice. Dacă Fiul este "moștenitor a toate" (heredem universorum) (Ev 1,2), noi suntem "împreună-moștenitorii" lui (Rom 8,17).

Viticultorii răi din parabolă, văzându-l pe fiul venind, își spun: "Acesta este moștenitorul. Haideți să-l ucidem ca să avem moștenirea lui" (Mt 21,38). În atotputernicia sa milostivă, Dumnezeu Tatăl a schimbat în bine acest proiect criminal. Oamenii l-au ucis pe Fiul și au avut într-adevăr moștenirea! Grație acelei morți, au devenit "moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Cristos".

Noi, creaturile umane, avem nevoie de speranță pentru a trăi, așa cum avem nevoie de oxigen pentru a respira. Se spune că atât timp cât este viață există speranță; dar este adevărat și invers: atât timp cât este speranță există viață. Speranța a fost pentru mult timp, și este încă, între virtuțile teologale, sora cea mică, ruda săracă. Se vorbește des despre credință, mai des încă despre caritate, dar destul de puțin despre speranță.

Poetul Charles Péguy are dreptate atunci când aseamănă cele trei virtuți teologale cu trei surori: două adulte și o copilă micuță. Merg pe drum ținându-se de mână (cel trei virtuți teologale sunt inseparabile între ele!), cele două mai mari în margini, copila în mijloc. Văzându-le, toți sunt convinși că cele două surori mai mari - credința și caritatea - o trag după ele pe copila speranța din mijloc. Greșesc: copila speranța le trage pe celelalte două; dacă ea se oprește, se oprește totul .

Vedem asta și pe planul uman și social. În Italia s-a oprit speranța și împreună cu ea încrederea, elanul, creșterea, chiar economică. "Declinul" despre care se vorbește se naște de aici. Frica de viitor a luat locul speranței. Numărul mic al nașterilor este indiciul cel mai clar. Nici o țară nu are nevoie să mediteze enciclica papei așa ca Italia.

Speranța teologală este "firul de sus" care susține din centru toate speranțele umane. "Firul de sus" este titlul unei parabole a scriitorului danez Johannes Jorgensen. Vorbește despre păianjenul care coboară de pe creanga unui copac pe un fir pe care îl țese el însuși. Ajungând pe gard, a țesut pânza sa, capodoperă de simetrie și de funcționalitate. Ea este întinsă la margini de tot atâtea fire, dar totul este susținut în mijloc de acel fir pe care a coborât el. Dacă se rupe unul dintre firele laterale, păianjenul intervine, îl repară și totul e în ordine, dar dacă se rupe firul de sus (eu am voit să verific o dată și am văzut că e adevărat) totul se înmoaie și păianjenul dispare, știind că nu mai este nimic de făcut. Este o imagine a ceea ce se întâmplă atunci când se rupe firul de sus care este speranța teologală. Numai ea poate "ancora" speranțele umane în speranța "care nu înșală".

În Biblie asistăm la adevărate tresăltări sau izbucniri de speranță. Una dintre ele se găsește în a treia plângere: "Eu - spune profetul - sunt omul care am văzut nenorocirea sub varga aprinderii lui... Am zis: S-a dus puterea vieții mele și speranța mea în Domnul".

Dar iată tresăltarea de speranță care răstoarnă totul. La un moment dat, cel care se roagă își spune: "Milele Domnului nu s-au sfârșit, milostivirile lui nu încetează; așadar, în el vreau să sper! Domnul nu respinge niciodată, dar dacă lovește va avea și milă. Poate că mai există speranță" (cf. Lam 3,1-29). Din clipa în care profetul se hotărăște să spere din nou, tonul discursului se schimbă complet: plângerea se transformă în implorare încrezătoare: "Domnul nu aruncă pe oameni pentru totdeauna. Ci el pedepsește și are milă după mulțimea îndurărilor lui" (Lam 3,32).

Noi avem un motiv mult mai puternic să avem această tresăltare de speranță: Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său: cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Uneori merită să ne strigăm nouă înșine: "Dar Dumnezeu există și asta este de ajuns!". Slujirea cea mai prețioasă pe care poate s-o aducă țării Biserica italiană, în acest moment, este aceea de a o ajuta să aibă o tresăltare de speranță. La acest scop contribuie acela căruia (așa cum a făcut Benigni în recentul său spectacol la televizor) nu-i este frică să combată defetismul, amintindu-le italienilor multele și extraordinarele motive, spirituale și culturale, pe care le au ei de a avea încredere în propriile resurse.

Data trecută vorbeam despre o aroma-terapie bazată pe uleiul bucuriei care este Duhul Sfânt. De această terapie avem nevoie pentru a ne vindeca de boala cea mai vătămătoare dintre toate: disperarea, descurajarea, pierderea încrederii în sine, în viață și chiar în Biserică. "Dumnezeul speranței să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, ca să prisosiți în speranță prin puterea Duhului Sfânt" (Rom 15,13): așa le scria apostolul romanilor din timpul său și repetă și celor de astăzi.

Nu se prisosește în speranță fără puterea Duhului Sfânt. Există un cântec spiritual afro-american, unde nu se face altceva decât se repetă încontinuu aceste puține cuvinte: "Există un balsam în Gilead care vindecă sufletele rănite" (There is a balm in Gilead / to make the wounded whole...). Gilead, sau Galaad, este o localitate vestită în Vechiul Testament datorită parfumurilor și unguentelor sale (cf. Ier 8,22). Cântecul continuă spunând: "Uneori mă simt descurajat și cred că totul este inutil, dar vine Duhul Sfânt și redă viață sufletului meu". Gilead este pentru noi Biserica și balsamul care vindecă este Duhul Sfânt. El este dâra de parfum pe care Isus a lăsat-o în urma lui, trecând pe acest pământ.

Speranța este miraculoasă: atunci când renaște într-o inimă, totul este diferit chiar dacă nimic nu s-a schimbat. "Chiar tinerii se obosesc, își risipesc puterile și vitejii luptători vor putea să se clatine; dar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor înnoi puterea lor, le vor crește aripi ca ale vulturului, vor alerga și nu-și vor slei puterea, vor merge și nu se vor obosi" (Is 40,30-31).

Acolo unde renaște speranța renaște înainte de toate bucuria. Apostolul spune că credincioșii sunt spe salvi, "mântuiți în speranță" (Rom 8,24) și de aceea trebuie să fie spe gaudentes "plini de bucurie în speranță" (Rom 12,12). Nu oameni care speră să fie fericiți, ci oameni care sunt fericiți că speră; fericiți deja acum, datorită simplului fapt de a spera.

Fie ca în acest Crăciun, Sfinte Părinte, venerabili părinți, frați și surori, Dumnezeul speranței, prin puterea Duhului Sfânt și prin mijlocirea Mariei, "mama speranței", să ne dea să fim plini de bucurie în speranță și să prisosim în ea.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1. Cf. J. Dunn, op. cit., p. 746 și urm.
2. Benedict al XVI-lea, Gesú di Nazaret, Rizzoli 2007, p. 10.
3. R. Dawkins, God Delusion, Bantam Books, 2006.
4. Despre teoria lui Isus cinic cf. B. Griffin, Was Jesus a Philosophical Cynic? [http://www-oxford.op.org/allen/html/acts.htm].
5. Cf. lucrarea lui Harold Bloom, "Whoever discovers the interpretation of these sayings...", publicată ca adaos la ediția Evangheliei copte a lui Toma, îngrijită de Marvin Meyer: The Gospel of Thomas. The Hidden Sayings of Jesus, Harper Collins Publishers, San Francisco 1992.
6. Formula Sinodului din Sirmium din anul 351, în A. Hahn, Bibliotek der Symbole und Glaubensregeln in der alten Kirche, Hildesheim 1962, p. 197.
7. Cf. S. Atanasie, Împotriva arianilor, I, 17-18 (PG 26, 48).
8. Wilhelm Bousset, Kyrios Christos, 1913.
9. L. Hurtado, Lord Jesus Christ. Devotion to Jesus in Earliest Christianity, Grand Rapids, Mich. 2003, cit. în ediția italiană Signore Gesù Cristo, 2 voll. Paideia, Brescia 2007, p. 643.
10. Ch. Péguy, Il portico del mistero della seconda virtù, Oeuvres poétiques complètes, Gallimard, Parigi 1975, pp. 531 și urm.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire