pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

Isus din Nazaret, "unul dintre profeți"?

Pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap, predicatorul Casei Pontificale a ținut prima predică de Advent cu tema: "Ne-a vorbit prin Fiul său" (Ev 1,2), vineri, 7 decembrie 2007, în capela "Redemptoris Mater" în prezența papei Benedict al XVI-lea.

1. A "treia căutare"

"După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile. Acesta, fiind strălucirea gloriei și chipul ființei sale și ținând toate prin cuvântul puterii sale, după ce a săvârșit purificarea păcatelor, s-a așezat la dreapta maiestății în ceruri, devenind cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moștenit un nume mai deosebit decât al lor" (Ev 1,1-3).

Acest început al Scrisorii către Evrei constituie o sinteză grandioasă a întregii istorii a mântuirii. Aceasta se vede că este constituită din succesiunea a două timpuri: timpul în care Dumnezeu vorbea prin intermediul profeților și timpul în care Dumnezeu vorbește prin intermediul Fiului; timpul în care vorbea printr-o "persoană interpusă" și timpul în care vorbește "personal". De fapt, Fiul este "strălucirea gloriei și chipul ființei sale", adică, așa cum se va spune mai târziu, de o ființă cu Tatăl.

Există în același timp continuitate și salt de calitate. Este același Dumnezeu care vorbește, aceeași revelație; noutatea este că acum Revelatorul devine revelație, revelația și revelatorul coincid. Formula de introducere a oracolelor este cea mai bună demonstrație: de acum nu "Spune Domnul", ci "Eu vă spun".

În lumina acestui cuvânt puternic al lui Dumnezeu care este Ev 1,1-3, să încercăm, în această predică de Advent, să facem un discernământ al opiniilor care circulă astăzi despre Isus, în afara și înlăuntrul Bisericii, în așa fel încât să putem, la Crăciun, să unim fără rezerve glasul nostru cu cel al liturgiei care proclamă credința sa în Fiul lui Dumnezeu venit în această lume. Suntem încontinuu conduși din nou la dialogul din Cezareea lui Filip: pentru mine Isus este "unul din profeți", sau este "Fiul lui Dumnezeu cel viu?" (cf. Mt 16,14-16).

În domeniul studiilor istorice despre Isus, cea care se trăiește este așa-numita "a treia cercetare". Se numește așa pentru a o deosebi fie de "vechea cercetare" istorică de inspirație raționalistă și liberală care a dominat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea la întregul secol al XIX-lea, fie de așa-numita "noua cercetare istorică" ce a început pe la jumătatea secolului trecut, ca reacție la teza lui Bultmann care îl proclamase pe Isus istoric de neatins și până la urmă irelevant pentru credința creștină.

Prin ce se diferențiază "a treia cercetare" de cele precedente? Înainte de toate prin convingerea că despre Isus al istoriei putem ști, grație izvoarelor, mult mai mult decât se admitea în trecut. Dar mai ales a treia cercetare se diferențiază prin criteriile folosite pentru a ajunge la adevărul istoric despre Isus. Dacă înainte se credea că criteriul fundamental de constatare a adevărului unui fapt sau al unei vorbe a lui Isus era faptul că el este în contrast cu ceea ce se făcea sau se credea în lumea iudaică din timpul lui, acum, dimpotrivă, el este văzut în compatibilitatea unui dat evanghelic cu iudaismul timpului. Dacă înainte marca de autenticitate a unei vorbe sau a unui fapt era noutatea și "inexplicabilitatea" sa față de ambient, acum, dimpotrivă, este explicabilitatea sa în lumina cunoștințelor noastre despre iudaism și despre situația socială a Galileii din acel timp.

Câteva avantaje ale acestei noi abordări sunt evidente. Este regăsită continuitatea revelației. Isus se plasează în cadrul lumii ebraice, în linia profeților biblici. Se zâmbește chiar la ideea că a fost un timp în care se credea că se poate explica totul despre creștinism prin recurgerea la influențe eleniste.

Necazul este că s-a dus așa departe această cucerire, încât a fost transformată într-o pierdere. În mulți reprezentanți ai acestei a treia cercetări, Isus ajunge să se dizolve complet în lumea iudaică, fără a se mai deosebi decât în vreun detaliu sau prin vreo interpretare specială a Torei; unul dintre profeții ebraici, sau cum se preferă să se spună, dintre "itineranții carismatici". Este semnificativ titlul unui lucrări faimoase, cea a lui J. D. Crossmann: "Isus istoric. Viața unui țăran iudeu din Mediterana".

Fără a ajunge la aceste excese, chiar și autorul mai cunoscut, și pe undeva inițiator al celei de-a treia cercetări, E. P. Sanders, este pe această linie1. Fiind regăsită continuitatea, s-a pierdut noutatea. Răspândirea, și printre noi în Italia, a făcut restul, răspândind imaginea unui Isus evreu între evrei, care nu a făcut aproape nimic nou, dar despre care se continuă să se spună (nu se știe cum) că "a schimbat lumea".

Se continuă să se reproșeze generațiilor de cercetători din trecut că și-au construit de fiecare dată o imagine a lui Isus conform modei sau gusturilor momentului și nu-și dau seama că se continuă în aceeași linie. Această insistență asupra lui Isus evreu între evrei depinde, de fapt, cel puțin în parte, de dorința de a repara greșelile istorice comise împotriva acestui popor și de a favoriza dialogul dintre evrei și creștini. Un scop foarte bun, urmărit, vom vedea imediat, cu un mijloc greșit (prin modul în care este folosit). De fapt este vorba de o tendință doar aparent filo-ebraică. În realitate se ajunge să se arunce asupra lumii iudaice o responsabilitate în plus: aceea de a nu-l fi recunoscut pe unul dintre ei, pe unul a cărui învățătură era perfect compatibilă cu ceea ce ea însăși credea.

2. Rabinul Neusner și Benedict al XVI-lea

Cel care a pus în lumină aspectul iluzoriu al acestei abordări în vederea unui adevărat dialog între ebraism și creștinism a fost chiar un evreu, rabinul american Jacob Neusner. Cine a citit cartea papei Benedict al XVI-lea, știe deja multe despre gândirea acestui rabin cu care el dialoghează în unul din capitolele cele mai captivante ale cărții. Eu reevoc doar punctele principale.

Foarte cunoscutul cercetător ebraic a scris o carte intitulată "Un rabin vorbește cu Isus". În ea își imaginează că este un contemporan al lui Cristos care într-o zi se alătură de mulțimea care îl urmează și ascultă predica de pe munte. El explică de ce, în pofida faptului că este fascinat de învățătura și de persoana galileanului, la sfârșit înțelege, cu neplăcere, că nu poate deveni discipolul lui și decide să rămână discipol al lui Moise și adept al Torei.

Toate motivele deciziei sale până la urmă se reduc la unul singur: pentru a accepta ceea ce spune acest om, trebuie să i se recunoască însăși autoritatea lui Dumnezeu. El nu se limitează să "împlinească", ci înlocuiește Torah. Este emoționant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea cu Isus, îl are cu învățătorul său în sinagogă:

Învățătorul: "A lăsat în afară ceva [din Torah] Isus al tău?"

Rabinul Neusner: "Nimic".

Învățătorul: "Atunci a adăugat ceva?"

Rabinul Neusner: "Da, pe el însuși".

Interesantă coincidență: este răspunsul identic pe care sfântul Irineu îl dădea în secolul al II-lea celor care se întrebau ce a adus nou Cristos venind în lume. "A adus, scria el, toată noutatea, aducându-se pe el însuși (omnem novitatem attulit semetipsum afferens)"2.

Neusner a scos în evidență imposibilitatea de a face din Isus un iudeu "normal" din timpul său, sau unul care se dezlipește de el numai în puncte de importanță secundară. A avut și un alt merit foarte mare, acela de a arăta zădărnicia oricărei tentative de a-l separa pe Isus al istoriei de Cristos al credinței. Face să se vadă cum critica poate să-i ia lui Isus al istoriei toate titlurile: să nege că și-a atribuit (sau că i-au atribuit), viu fiind, titlul de Mesia, de Domn, de Fiu al lui Dumnezeu. După ce i s-a luat tot ceea ce se vrea, ceea ce rămâne în evanghelie este mai mult decât suficient pentru a demonstra că nu era considerat un simplu om. Așa cum este suficient un fragment de păr, o picătură de sudoare sau de sânge pentru a reconstrui ADN-ul complet al unei persoane, tot așa este suficientă o vorbă, luată aproape la întâmplare, din evanghelie pentru a demonstra conștiința pe care o avea Isus că acționează cu însăși autoritatea lui Dumnezeu.

Neusner, ca bun evreu, știe ce înseamnă: "Fiul omului este stăpânul sâmbetei", pentru că sâmbăta este "instituția" divină prin excelență. El știe ce implică a spune: "Dacă vrei să fii desăvârșit, vino și urmează-mă": înseamnă a înlocui vechea paradigmă de sfințenie care constă în imitarea lui Dumnezeu ("Fiți sfinți pentru că eu, Dumnezeul vostru, sunt sfânt") cu noua paradigmă care constă în imitarea lui Cristos. Știe că numai Dumnezeu poate suspenda aplicarea poruncii a patra așa cum face Isus atunci când îi cere unuia să renunțe să-l îngroape pe tatăl său. Comentând aceste vorbe ale lui Isus, Neusner exclamă: "Aici vorbește Cristos al credinței"3.

În cartea sa, papa răspunde îndelung și, pentru un credincios, în mod convingător și iluminant la dificultatea rabinului Neusner. Răspunsul lui mă face să mă gândesc la cel pe care însuși Isus l-a dat celor trimiși de Ioan Botezătorul ca să-l întrebe: "Ești tu cel care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm un altul?". Cu alte cuvinte, Isus nu numai că a revendicat pentru sine o autoritate divină, ci a și dat semne și garanții ca dovadă: minunile, însăși învățătura sa (care nu se epuizează în predica de pe munte), împlinirea profețiilor, mai ales cea rostită de Moise despre un profet mai mare decât el; apoi moartea sa, învierea sa și comunitatea născută din el care realizează universalitatea mântuirii vestită de profeți.

3. "Îndemnați-vă reciproc"

În acest moment, ar trebui notat un lucru: problema raportului dintre Isus și profeți nu se pune numai în contextul dialogului dintre creștinism și ebraism, ci și în cadrul teologiei creștine însăși, unde nu au lipsit tentative de a explica personalitatea lui Cristos recurgându-se la categoria de profet. Eu sunt convins de insuficiența radicală a unei cristologii care pretinde să izoleze titlul de profet și să reîntemeieze pe el întregul edificiu al cristologiei.

Dincolo de toate, această tentativă nu este deloc nouă. A fost propusă în antichitate de Paul de Samosata, Fotin și alții în termeni uneori aproape identici. Pe vremea aceea, într-o cultură de orientare metafizică, se vorbea despre profetul maxim; astăzi, într-o cultură de orientare istorică, se vorbește despre profetul escatologic. Dar este așa de diferit escatologic de suprem? Poate cineva să fie profetul maxim, fără să fie și profet definitiv, și poate profetul definitiv să nu fie și cel mai mare dintre profeți?

O cristologie care nu merge dincolo de categoria lui Isus ca "profet escatologic" constituie, așa cum este în intențiile celui care o propune, o actualizare a datului antic, însă nu a datului definit de concilii, ci a datului condamnat de concilii.

Dar nu insist asupra acestei probleme pe care am tratat-o anii trecuți în aceste predici4. Mai degrabă aș vrea să trec imediat la o aplicare practică a reflecțiilor făcute până aici care să ne ajute să facem din Advent un timp de convertire și de trezire spirituală.

Concluzia pe care Scrisoarea către Evrei o trage din superioritatea lui Cristos față de profeți și față de Moise nu este o concluzie triumfalistă, ci parenetică; nu insistă asupra superiorității creștinismului, ci asupra responsabilității mai mari a creștinilor în fața lui Dumnezeu. Spune: "De aceea trebuie și mai mult să fim atenți la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. Căci dacă cuvântul vestit de înger s-a dovedit sigur și orice abatere și neascultare a primit răsplata cuvenită, cum vom scăpa noi, dacă nu luăm în seamă o astfel de mântuire?" (Ev 2,1-3). "Îndemnați-vă unul pe altul în fiecare zi cât timp se mai poate spune astăzi, ca să nu se împietrească vreunul dintre voi, prin ademenirea păcatului" (Ev 3,13).

Și la capitolul 10 adaugă: "Dacă cineva calcă Legea lui Moise, este ucis pe baza a două sau trei mărturii. Cu cât mai aspră, credeți voi, că va fi pedeapsa ce i se cuvine celui care va fi călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va fi profanat sângele alianței în care a fost sfințit și îl va fi batjocorit pe Duhul harului?" (Ev 10,28-29).

Cuvântul cu care, primind invitația autorului, vrem să ne îndemnăm reciproc este acela pe care liturgia ni l-a propus duminica trecută și care dă tonul întregii primei săptămâni din Advent: "Vegheați!". Este interesant de notat un lucru. Atunci când este reluat în cateheza apostolică după Paște, acest cuvânt al lui Isus este aproape întotdeauna dramatizat: nu vegheați, ci treziți-vă, sculați-vă din somn! De la starea de veghere se trece la actul de trezire.

Există la bază constatarea că în această viață suntem în mod cronic expuși să recădem în somn, adică într-o stare de suspendare a facultăților, de ațipire și de inerție spirituală. Lucrurile materiale au un efect narcotizant asupra sufletului. Pentru aceasta Isus recomandă: "Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beție și grijile vieții" (Lc 21,34).

Ne poate folosi ca un util examen de conștiință să reascultăm descrierea acestei stări de dormitare pe care o face sfântul Augustin în Confesiuni: "Precum cel care este apăsat de somn, așa erau eu apăsat de povara suavă a lumii; și gândurile pe care le îndreptam spre Tine erau asemenea cu încercările celor care vor să se trezească și totuși, învinși, recad în somnul adânc [...]. Eram foarte sigur că este mai bine să mă consacru iubirii tale, decât să cedez patimii mele; prima alternativă îmi plăcea și învingea; a doua mă atrăgea și mă cucerea. Nimic nu știam să răspund la cuvintele tale: «Trezește-te, tu care dormi, învie din morți și Cristos te va lumina» (Ef 5,14). Convins de adevăr, nimic nu știam să-ți răspund ție, care din toate părțile îmi demonstrai că este adevărat ceea ce spui tu; nimic, în afară de aceste cuvinte leneșe și somnolente: Acum, iată, acum, aștepți încă un pic. Dar acest acum și acum nu găsește niciodată o oră și o aștepți încă un pic, și tot așa mai departe"5.

Știm cum a ieșit sfântul până la urmă din această stare. Era într-o grădină la Milano, sfâșiat de această luptă dintre trup și spirit; a auzit cuvintele unui cântec: "Tolle, lege, tolle, lege". Le-a luat ca o invitație divină; avea cu el cartea cu scrisorile lui Paul, a deschis-o hotărât să ia ca și cuvânt al lui Dumnezeu pentru el primul text asupra căruia s-ar fi oprit. S-a oprit asupra textului pe care l-am ascultat duminica trecută la lectura a doua de la Liturghie:

"Este deja ceasul să vă treziți din somn. Într-adevăr, acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am primit credința. Noaptea este pe sfârșite, ziua este aproape. Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri și beții, nu în necurății și desfrâuri, nu în certuri și invidii, ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos. Și să nu aveți grija trupului spre a-i împlini poftele" (Rom 13,11-14). O lumină de seninătate a străbătut trupul și sufletul lui Augustin și el a înțeles că putea să trăiască în curăție, cu ajutorul lui Dumnezeu.

4. "Dă-mi castitate și continență"

Întâmplarea lui Augustin mă face să introduc în cuvântarea mea o notă de actualitate. Săptămâna trecută a fost pe canalul Rai Uno spectacolul comicului Roberto Benigni care a avut o vizionare foarte mare. Uneori, pe lângă comunicarea artistică și literară, a fost vorba de o lecție de comunicare religioasă foarte înaltă, din care ar fi atâtea de învățat din partea noastră a predicatorilor: capacitatea de a da glas sensului veșnicului în om, uimirea în fața misterului, a artei, a frumuseții și a simplului fapt de a exista.

Din păcate, cu privire la un punct, poate fără să fie premeditat, comicul a lansat un mesaj care ar putea fi ucigător pentru tineri și care trebuie rectificat. Pentru a susține invitația sa de a nu avea teamă de patimi, de a nu avea amețeala iubirii și în aspectul ei trupesc, el a citat fraza lui Augustin care îi spune lui Dumnezeu: "Dă-mi castitatea și continența, dar nu acum"6. Ca și cum mai întâi ar trebui încercat totul și apoi, cine știe la bătrânețe când nu mai înseamnă trudă, să se practice castitatea.

Comicul nu a spus până la ce punct a trebuit să se căiască Augustin după ce, tânăr fiind, a făcut această rugăciune și câte lacrimi l-au costat ca să se smulgă din sclavia patimii în brațele căreia se dăruise. Nu a amintit rugăciunea pe care sfântul o va face în locul celei amintite, o dată ce și-a recăpătat libertatea: "Tu îmi poruncești să fiu curat; ei bine, dă-mi ceea ce îmi ceri și apoi cere-mi ceea ce vrei!"7.

Nu cred că tinerii de astăzi au nevoie să fie încurajați "să se arunce", "să încerce", să rupă barierele (totul îi împinge nebunește în această direcție cu rezultatele tragice pe care le cunoaștem). Au nevoie de cel care să le dea motivații valide, desigur nu să le fie frică de trupul lor și de iubire, ci mai degrabă să le fie frică să nu distrugă trupul și iubirea. În cântarea Infernului pe care comicul a comentat-o în mod minunat, Dante dă una din aceste motivații profunde, asupra căreia însă s-a trecut pe deasupra. Răul înseamnă a supune rațiunea instinctului, în loc de a supune instinctul rațiunii. "Am înțeles că la un așa chin / ajung osândiții păcătoși trupești / care supune rațiunea talentului". Instinctul (talentul) are funcția sa dacă este reglementat de rațiune; în caz contrar devine dușmanul, nu aliatul iubirii, ducând la delictele cele mai feroce, despre care știrile recente ne-au dat exemple. Dar să venim mai direct la noi. Viața spirituală nu se reduce, desigur, numai la castitate și curăție, dar este sigur că fără ele orice efort în alte direcții este imposibil. Ea este cu adevărat, așa cum o numește Paul în textul citat, o "armă a luminii": o condiție pentru ca lumina lui Cristos să se răspândească în jurul nostru și prin intermediul nostru.

Astăzi, se tinde să se opună între ele păcatele împotriva curăției și păcatele împotriva aproapelui și se tinde să se considere păcat adevărat numai cel împotriva aproapelui; se ironizează, uneori, cu privire la cultul excesiv acordat, în trecut, "frumoasei virtuți". Această atitudine, în parte, este explicabilă; morala a accentuat prea unilateral, în trecut, păcatele trupului, ajungând să creeze, uneori, adevărate nevroze, în dauna atenției date datoriilor față de aproapele și în dauna virtuții însăși a curăției care, în felul acesta, era sărăcită și redusă la o virtute doar aproape negativă, virtutea de a ști să spunem nu.

Acum însă s-a trecut la excesul opus și se tinde să se minimalizeze păcatele împotriva curăției în folosul (adesea numai verbal) unei atenții față de aproapele. Este o iluzie aceea de a crede că putem pune împreună o slujire autentică a fraților, care cere mereu sacrificiu, altruism, uitare de sine și generozitate, și o viață personală dezordonată, care tinde în întregime să se complacă în ei înșiși și în propriile patimi. Se ajunge, în mod inevitabil, la instrumentalizarea fraților, așa cum se instrumentalizează propriul trup. Nu știe să spună acei "da" fraților cel care nu știe să spună acei "nu" sieși.

Una din "scuzele" care contribuie mai mult la favorizarea păcatului de necurăție, în mentalitatea oamenilor, și de a-l descărca de orice responsabilitate este că, și-așa, el nu face rău nimănui, nu încalcă drepturile și libertatea celorlalți, afară de cazul - se spune - când e vorba de violență carnală. Dar, aparte faptul că el încalcă dreptul fundamental al lui Dumnezeu de a da o lege creaturilor sale, această "scuză" este falsă și față de aproapele. Nu este adevărat că păcatul de necurăție se termină cu acela care îl comite.

În Talmudul ebraic se citește o fabulă care ilustrează bine solidaritatea care există în păcat și dauna pe care orice păcat, chiar personal, o aduce altora: "Câteva persoane se aflau la bordul unei corăbii. Una dintre ele a luat un burghiu și a început să facă o gaură sub ea. Ceilalți pasageri, văzând, i-au spus: «Ce faci?» «El a răspuns: Ce vă pasă vouă? Oare nu fac o gaură sub scaunul meu?» Dar ei au replicat: «Da, dar apa va intra și ne va îneca pe toți!»". Oare nu e ceea ce se întâmplă în societatea noastră? Și Biserica știe ceva despre răul care se poate face întregului trup cu greșelile personale comise în acest domeniu.

Unul din evenimentele spirituale de însemnătate mai mare din aceste ultime luni a fost publicarea "scrierilor personale" ale Maicii Tereza de Calcutta. Titlul ales pentru cartea care le adună este cuvântul pe care Cristos l-a adresat în momentul în care o chema la noua sa misiune: "Come, be my light" (Vino, fii lumina mea în lume). Este un cuvânt pe care Isus îl adresează fiecăruia dintre noi și care, cu ajutorul Preasfintei Fecioare și prin mijlocirea fericitei Tereza de Calcutta, vrem să-l primim cu iubire și să încercăm să-l punem în practică în acest Advent.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


1 E.P. Sanders, Jesus and Judaism, London 1985, trad. italiană Gesù e il giudaismo, Marietti 1992.
2 S. Irineu, Adv. Haer. IV,34,1.
3 J. Neusner, op. cit. 84.
4 Vezi meditațiile din Advent 1989 adunate în cartea Gesú Cristo, il Santo di Dio, cap. VII, Edizioni San Paolo 1994.
5 S. Augustin, Confesiuni, VIII, 5,12.
6 S. Augustin, Confesiuni, VIII, 6,17.
7 Ib. X, 29.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire